Dulce și Amar: „Să nu mă lași, Vasile!”

Vasile, mi-ai lipsit atât de mult!

Aceasta a fost prima frază pe care mi-a zis-o Marcelo azi, izbucnind în lacrimi… (o tristă realitate, din păcate).

În urmă cu cel puțin 10 ani mă aflam în pădurea de la periferia comunei Lariano, muncind din greu la creangă. Aici, în Italia, în zona unde lucrez eu, creanga se folosește la micile brutării, la arderea cuptoarelor, pâinea este renumită, cel puțin în zona Lazio, cunoscută sub numele de „pane di Lariano” (pâine de Lariano), coaptă la cuptor cu lemne.

Era iulie, cald, peste 40 de grade și apa se încălzise foarte tare, în ciuda faptului că o îngropam sub tufe, dar era inutil, pământul ardea peste tot. Am suferit destul, ce să mai! Numai când mi-aduc aminte…

Unealta cu care făceam snopii suna când loveam creanga de castan care era uscată și se tăia foarte greu. Din când în când mai oftam, gândindu-mă cât de bine era acasă. Mă gândeam că am plecat din lipsa locului de muncă și acasă aveam doi copii mici și o soție care așteptau rezultate pozitive de la mine.

Zgomotul „roncii”, că așa se numește unealta, i-a trezit curiozitatea lui Marcelo, un om de o bunătete sufletească rară (și când zic rară, știu ce vorbesc).

Marcelo locuiește lângă pădure și azi. Fiind pe afară, mă zări și-mi zise:
-Bună ziua!
-Bună! i-am răspuns. Și, ca să nu-mi pierd ritmul, am continuat să bat în creangă.
-Măi, copile, nu ți-e sete? Ai apă? Pe mine mă cheamă Marcelo!
-Domnule, eu am apă, dar e fiartă!

Am venit la gard și am făcut cunoștință cu omul care avea să-mi devină un prieten adevărat aproape 10 ani. Avea o portiță spre pădure, mi-a deschis-o și m-a invitat în curte. Șchiopăta un pic și, imediat, pus pe șotii, îmi zice:
-Ologesc ca o rață, dar nu mă dau bătut! Mă dor păcătoasele astea de picioare! și-mi zâmbi.
-Eu mă numesc Vasile, i-am zis. Am nume de sclav! și am început să râdem amândoi.

Eu am simțul umorului, așa am reușit să las un loc de „bună ziua”, așa cum m-a învățat tata, pe unde viața mi-a purtat pașii.

Marcelo mi-a oferit o damingeană de 5 litri cu apă rece din frigider, o cafea, prăjituri. După câteva minute, am început iar munca istovitoare, că aici, în Lariano, cea mai grea muncă e la creangă. Pentru 50 de euro trebuie să faci 100 de snopi ca de coceni, să zicem. Foarte, foarte greu am lucrat vreo 5 ani această muncă, unde era să mă duc?

La Marcelo, cu care mă împrietenisem, mă duceam periodic, făceam diferite munci casnice și-mi câștigam un bănuț în plus, apoi s-a îmbolnăvit și nu m-a mai chemat, îl ajutau nepoții probabil. Când îl căutam era tot plecat la spitale, săracul de el! Avea o pensie foarte mică, la limita existenței, așa îmi zicea mereu.

A urmat apoi o perioadă lungă în care nu l-am mai văzut pe Marcelo și nici nu îndrăzneam să-l deranjez, obișnuit cu faptul că mă suna el sau fiica lui când aveau trebuință de mine.
Ieri am primit un telefon.
-Vasile, sunt Marcelo!
Aveam numărul lui, dar vocea-mi dădea dubii.
-Bună ziua, Marcelo! Dar ești răcit? a urmat un pic de tăcere, crezând că mi-a picat linia, și-i zic:
-Alo, Marcelo, mă auzi!?
-Vasile, nici tu nu-mi recunoști glasul? Sunt bolnav grav! Vino, te rog, și-mi taie niște scânduri, nu are cine, Vasile, te rog frumos! Ia-ți și drujba!
-Ok, Marcelo, vin pe la ora 17, e bine?
-E bine, fiul meu, oricum eu nu mai pot pleca nicăieri.

Azi m-am gândit toată ziua la Marcelo și mi-l imaginam așa cum l-am cunoscut prima oară: un om blând, cu zâmbetul pe buze.

După ce am terminat lucrul, am luat mașina și am plecat „pușcă” sub pădure, la căsuța lui Marcelo. Porțile erau larg deschise și se vedea că nu mai putea munci, iarba era crescută peste tot, dezordine în grădină etc.

Îl strig:
-Marcelo! Marcelo! de două-trei ori, apoi un glas stins îmi răspunde:
-Vasile, ești tu? Vino-n casă, că eu nu mai pot merge!
Am văzut că avea o rampă pentru căruț, dar nu credeam că a ajuns în scaun cu rotile. Odată intrat, aveam să-l revăd pe Marcelo, nu așa cum l-am cunoscut eu, ci foarte bolnav.
-Vasile, mi-ai lipsit atât de mult! și a început a plânge.

L-am îmbrățișat, apoi am vrut să-i strâng mâna dreaptă care îi tremura întruna de dureri și în care ținea ceva strâns. Mi-a întins-o pe stânga și am dat tradiționalul noroc, rugându-mă să-l scot pe terasă cu căruțul. Are o fiică ce lucrează pe la curățenie cu ora. O familie săracă, ce să mai!
-Marcelo, ce ai pățit? Apoi, când i-am văzut picioarele, m-am îngrozit, îi curgea sânge din degete! Of!
-Vasile, mă dor tare rău piciorele! Dacă m-ar lua Dumnezeu să-mi curme suferința!

Și iar a început a plânge, suferă tare mult, săracul!
Am ieșit afară și lacrimile îmi curgeau șiroaie, am pornit drujba, că nu mai puteam de milă. Într-o oră i-am tăiat o brumă de lemne, niște scânduri pline de cuie, probabil și-a făcut milă careva și i le-a descărcat în curte.
În tot acest timp, a apărut și Gioia, fiica lui. O femeie destul de tristă care mi-a adus o cafea și apă rece.
Așa e aici, în Italia, oamenii civilizați oferă apă rece și o cafea, nu alcool ca la noi.
După aproximativ o oră, am terminat scândurile de tăiat și așezat, apoi Marcelo mi-a arătat cu mâna, de la terasă de unde-l lăsasem, un copac de tăiat care-l împiedica să vadă cine mai trece pe stradă. L-am tăiat, apoi mi-am pus drujba în portbagaj și am urcat la Marcelo să-mi iau rămas bun.
Când am întins mâna să-mi iau rămas bun, Marcelo mi-a întins-o pe dreapta, cea care tremura de dureri și-n care ținea mototoliți 20 de euro.
-Vasile, e bine așa? au urmat câteva secunde de tăcere, apoi îi zic:
-Marcelo, pentru o oră consideră-mă fiul tău, nu-ți iau banii! Te rog să-ți iei medicamente de ei! Și tatăl meu este grav bolnav, apoi nici eu nu știu ce-mi va rezerva viitorul!
-Mulțumesc frumos, Vasile! îmi zice Gioia cu capul între mâini, așezată într-un colț, probabil frântă și ea de oboseală.

Oameni ca tine sunt rarități, totuși, te rog, când vom aduce un camion de lemne, să vii să mi le așezi că nu am încredere în altcineva, pe tine te vrea tata, ok?
Marcelo plângea. Eu m-am făcut că nu-l văd și am coborât treptele cu un gust amar, gândindu-mă că și tatăl meu e în aceeași situație cu Marcelo. Când dau să urc în mașină, aud:
-Vasile, fiul meu, dacă aduc lemne să vii să mi le așezi, că eu te plătesc, nu caut să muncești degeaba!
-Nu-ți face griji, Marcelo, eu ce promit, mă țin de cuvânt, tu mă știi!
După ce am ieșit din curte, am zărit poarta pe care în urmă cu 10 ani săracul Marcelo îmi oferise apă, cafea, prăjituri și o prietenie cum nu am mai găsit la alții și m-a podidit plânsul.
Din respect, nu am deschis casetofonul până acasă.

Haideți să fim mai umani, într-o zi vom cere ajutor cu toții!

Vasile Tudorache

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redactia@emigrantul.it