Dulce și Amar: Visul italian (Partea a II-a)

Am stat vreo două ore cu toții acolo, parcă nici nu voiam să ne despărțim, doar că trebuia într-un târziu să ne luăm rămas bun.

Grupul din Brăila, un grup ca o familie, urma să meargă cu trenul spre sudul Italiei. Printre ei, nea Vasile, un bărbat încă tânăr care lăsase acasă soția și copilul, încuraja pe fiecare dintre ei cu vorba lui: „Hai, măi, tată”!

Au mers toți către Napoli, dar înainte să plece la tren, Aura i-a întrebat: „Câți bani aveți la voi?”. „Hai, scoateți aici tot ce aveți”, ea avea ceva mai mult, nea Vasile nu prea avea bani. Și așa au pus toți banii pe care-i aveau fiecare în buzunare și apoi au împărțit în mod egal la fiecare, așa, dacă se întâmpla ca să fie careva prins în tren, măcar avea bani să se descurce.

Au ajuns toți la Caserta și au rămas tot timpul un grup compact, o familie. Problema unuia era problema tuturor. Fiecare și-a găsit de muncă, la început mai greu, dar împărțeau și binele și greul împreună. În fiecare duminică se întâlneau și stăteau împreună la un grătar sau pur și simplu doar să vorbească.

Au trecut anii și Aura a ajuns mediator cultural, dar niciodată nu și-a uitat prietenii, în fiecare duminică se întâlneau și sporovăiau.

Ani la rând, ca toți ceilalți, banii strânși de câtre fiecare erau trimiși la familie în țară să-și cârpească nevoile, să-și ajute frații, părinții. După mulți ani de du-te-vino în România și înapoi în Italia, pilonul grupului devenise tot mai abătut, slăbise și era tot mai tăcut. Era primul care se îndrepta către casă și nimeni nu știa ce se întâmpla. Uneori, Aura îl lua la dans și-l întreba: „dar nu-ți sunt boii acasă?”.

Râdea și uneori el se uita la ea și-i spunea: „am mai îmbătrânit și eu, tată”! Dar nu era așa. Nu-l mai văzuse de vreo săptămână și într-o zi a sunat-o de la spital. Avea vocea tristă și obosită: „Auzi, tată, m-am cam îmbolnăvit”.

Într-un suflet, Aura a alergat la spital, a mers la el să-i ducă cele necesare, a vorbit cu doctorii și răspunsul a fost ca un trăznet asupra ei. Nea Vasile era grav bolnav, în fază terminală.

Refuza să creadă și începuse să se roage să nu fie adevarat. Și-a făcut curaj și a mers în salon cu zâmbetul până la urechi, ca să nu-și dea seama nea Vasile ca e pe ducă.

A făcut orice să-i fie bine, să nu duca lipsă de nimic, mergea în fiecare zi să vorbească cu medicii și așa au trecut vreo două săptămâni, luptând cu scorpia care amenința și tot rotea coasa.

Era extenuată și atunci a apelat la toate cunoștințele ei să facă ture ca să nu-l lase pe nea Vasile singur în spital. A anunțat familia, dar cei de acasă nu-l mai voiau pe nea Vasile pentru că nu mai era bun de muncă. Dacă nu mai producea nimic… ce să facă acasă cu el!? Crăpa de nervi și inimă rea, cum o familie poate abandona un membru că s-a îmbolnăvit!? Nea Vasile se simțea din ce în ce mai rău și într-o zi, când a mers la el a privit-o lung și i-a zis: „Auzi, tată, eu o să mor!” Atunci Aurei i-a picat tot spitalul în cap și voia să se ia de gât cu toți îngerii.

N-a rezistat și a răbufnit în plâns, a ieșit și s-a refugiat pe scara anti incendiu, nu putea accepta că tocmai el, pilonul grupului, să dispară. A plâns până a descărcat toți nervii, apoi și-a făcut curaj și s-a întors în salon. L-a găsit plângând pe nea Vasile. Plângea și el de teamă, cred, că a rămas singur și Aura l-a abandonat. Când a văzut-o, i-a luat mâna în mâna lui și i-a spus: „Hai, măi, tată, așa puternică ești!?”

Continuarea o veți putea citi mâine, 3 noiembrie 2017.

Citiți prima parte aici: https://www.emigrantul.it/dulce-si-amar-visul-italian-partea/

Autor: Eviana Clementina Mereuță

Nota redacției:

Poveștile sosite la redacție au stârnit un val neașteptat de reacții, cele mai multe pozitive, aducând în prim plan o problemă reală a României. Emigrația. Articolele noastre au strâns mii de like-uri, deși unele povești au fost preluate de alte ziare, fără a fi menționată sursa. Noi suntem inițiatorii acestei „campanii”. Se numește Dulce și Amar- Condamnați la străinătate și este o carte scrisă de voi, cititorii noștri. Pe Facebook vom anunța când va fi lansarea. O carte ce promite să intre în fiecare suflet. Veți râde și veți plânge…

Luminița Mirela Negoiță

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it

 

Lasă un răspuns