Dulce și Amar: Visul italian (Partea I)

Emigrarea devenise o modă în România sau cred că devenise ultima speranță pentru unii. Toată lumea visa să emigreze, oriunde unde avea pe cineva care putea să dea o mână de ajutor pentru început sau, pur și simplu, pleca, nu avea importanță unde; se mergea cu Dumnezeu înainte.

Era o după amiază de primăvară friguroasă, pe timpul Zilelor Babelor. Lângă autocar erau cincizeci de persoane de prin toată țara. Pe față li se citea tristețea, și, dacă ai fi putut să le intri în suflet, acesta era de păcură. Unii erau însoțiți de neveste, de părinți, de prieteni, de logodnice. Nimeni nu plângea dintre cei care urmau să urce în autocar. Voiau să arate că sunt puternici, că au coloană vertebrală.

La vremea aceea, nu puteai să pleci dacă nu erai puternic, dacă nu îți asumai toate riscurile și eșecurile; era România anilor nouăzeci, când țara era prăduită, nicidecum „vândută”! Autocarul s-a urnit și parcă era atât de greu încât motorul nu făcea față efortului și gâfâia din toate țâțânile. Au rămas cei dragi cu mâna ridicată, salutând, iar cei din autocar care mai de care cu nasul lipit de geamuri, oftând adânc.

După vreo două ore ne-am oprit într-o benzinărie pe autostrada București-Pitești. Era singura autostradă din România, și aia plină de gropi și insalubră. Încet, încet am început să socializăm, să ne întrebăm „dar unde mergi”, „pe cine ai” și tot așa.

Se înnoptase și trebuia să ajungem în vamă la o anumită oră, atunci când era tura care trebuia, să trecem frontiera fără multe întrebări: doar mergeam în excursie să vizităm Europa. Noi veneam din România multilateral dezvoltată. Pe ultimile locuri din autocar era un grup de vreo opt persoane. Erau din Brăila, un județ în mijlocul Bărăganului, tocmai acel Bărăgan care cu ani în urmă hrănea Europa.

Acum era într-o sărăcie lucie, ca de altfel cum erau mai toate județele din sud-estul României. În acel grup era o fată înaltă, frumoasă și voioasă; era singura care era pusă pe șotii și cu siguranță voia să mai dezamorseze puțin tristețea care dăinuia în autocar. Se numea Aura și era în grupul din Brăila cu o rudă, cred că se simțea oarecum protejată. Era atentă la fiecare din grup, dacă-i era bine, dacă mâncase, dacă-i era rău, părea o mamă pentru toți, chiar dacă era foarte tânără, era altruistă și pregătită oricând să sară în ajutorul cuiva.

Am ajuns în vamă la români și, după vreo două ore de așteptare, am trecut. La unguri nu se auzea nici musca, pentru că dacă cineva îndrăznea să spună ceva, vameșul ne dădea pe toți jos și ne ținea ca pe niște vite, în frig. După vreo patru ore de control al documentelor și bagajelor ne-a lasat să trecem. Ne-am întins la drum și la fiecare cinci secunde se auzea câte un oftat. Și tot așa, din vamă în vamă am ajuns la Trieste cu speranță și multă poftă de rupt oase. Toată lumea credea la vremea aia că Italia era țara câinilor cu covrigi, nu doar în coadă, ci și-n urechi.

Câțiva din autocar au ramas în vamă. Italienii nu i-au primit spunând că au interdicție. Săracii fuseseră prinși anterior încercând să treacă pe jos. Restul am trecut, dar atmosfera din autocar era tot apăsătoare. Doar grupul din Brăila mai scotea câte o glumă și între ei. Un barbat slăbuț și cu vorba dulce, din când în când le spunea: „hai, tată, că aproape am ajuns, suntem macaronari”.

Pe autostrăzile Italiei nici autocarul nu mai gâfuia, șerpuia printre munți, dansând ca o paparudă. Ajunși la Roma (acolo era cap de linie), fiecare dintre noi plecarăm încotro aveam „ploile” aranjate.

Ne-am salutat ca frații, în două zile și două nopți parcă ne cunoșteam de când lumea. Era pe seară, soarele începea să asfințească, dar stresul din noi creștea, nicidecum să asfințească. Acolo, în gară la Tiburtina, câteva persoane așteptau autocarul și marea majoritate au fost așteptați.

Pe vremurile de atunci românii erau uniți, se ajutau între ei, chiar dacă nu se cunoșteau, unii veneau să aștepte autocarele care veneau din România doar pur și simplu să ia contact cu cei care vin de acasă, să-i atingă ca să simtă bucuria românească, să se încarce pentru o perioadă pentru a avea energia de a merge înainte.

Continuarea o veți putea citi mâine, 2 noiembrie 2017.

https://www.emigrantul.it/dulce-si-amar-visul-italian-partea-a-ii-a/

Autor: Eviana Clementina Mereuță

Nota redacției:

Poveștile sosite la redacție au stârnit un val neașteptat de reacții, cele mai multe pozitive, aducând în prim plan o problemă reală a României. Emigrația. Articolele noastre au strâns mii de like-uri, deși unele povești au fost preluate de alte ziare, fără a fi menționată sursa. Noi suntem inițiatorii acestei „campanii”. Se numește Dulce și Amar- Condamnați la străinătate și este o carte scrisă de voi, cititorii noștri. Pe Facebook vom anunța când va fi lansarea. O carte ce promite să intre în fiecare suflet. Veți râde și veți plânge…

Luminița Mirela Negoiță

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it

 

 

Lasă un răspuns