Dulce și Amar: „Voi cum o duceți, fetelor? Sunteți mulțumite de viața voastră?”

Am citit aici bune și rele, parcă mi-a mai trecut dorul de casă și de bătrânii mei părinți. În curând împlinesc frumoasa vârstă de 55 de ani și de 12 ani sunt în Italia. Aș pleca în acest moment în România, dar țara e în mâinile acestor mafioți analfabeți, care transformă viața românilor în durere, suferință, tristețe, și România într-o țară nefericită și fără viitor, în cobaiul Europei.

În Italia duc o viață monotonă, îmi permit să cumpăr ceea ce îmi doresc, tot ce am poftă. În România am ce îmi trebuie, și nu mă laud, nici nu mă plâng, dar sunt nefericită și fără bani. În Italia sunt nefericită cu bani.

Italia m-a făcut mai conștientă de frumusețea țării noastre, de bogățiile ei, de oamenii dragi pe care atunci când îi aveam zilnic în preajmă nu îi prețuiam la fel de mult. Nu îmi văd viitorul în România și nici pe cel al copiilor mei. Am un băiat în Spania și o fiică la Londra. Poate ne vom reîntregi odată, dar  nu în România. Copiii mei nu vor să se mai întoarcă în țară.

Părinții îmi reproșează că i-am uitat, în timp ce eu simt că, de fapt, tot cerul e pe umerii mei, că sunt prizonieră în această viață, mă simt bolnavă. Au gresie și faianță, televizor LCD, aragaz nou și mașină de spălat, locuiesc la țară și toate aceste lucruri materiale nu ar fi fost posibile dacă eu i-aș fi „uitat”! Mă uit îapoi în timp și realizez că nu am realizat mai nimic. Nu am avut o căsnicie fericită, nu am avut serviciul pe care aș fi vrut să-l am și în nici un caz nu aș vrea să spăl tot restul vieții mele moși și babe la fund.

Am luptat pentru visele mele (ce vitează eram la 42 de ani!), ale părinților și ale copiilor mei. Nimic nu am primit gratis, totul a avut și are un preț. Simt că înnebunesc, sunt tot timpul tristă și nu am prietene, nu am pe nimeni. Îmi doresc să mă retrag acasă și am avut două tentative în 12 ani. Una m-a ținut acasă 8 luni, iar cea de a doua doar 3 luni (în 2018). Nu mai era nimic din ceea ce lăsasem acolo acum 12 ani… când încă se trăia cât de cât în România. Voi cum o duceți, fetelor? Sunteți mulțumite de viața voastră?

Vă doresc sănătate, răbdare, rezistență în fața dificultăților și capacitate de a trece peste greutățile vieții.

Vă îmbrățișez!

 Adela Ciobanu

Editor: Luminița Mirela Negoiță

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it

Atenție! Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de caractere, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.