Eclerul și papucii de cauciuc

din ciclul AMINTIRI DINTR-O LUME APUSĂ

     Doina Mustățea ___________________

       Cu toții avem amintiri din copilărie și le păstrăm undeva în colțul minții sau al inimii. Ale mele nu-s puține deloc iar multe dintre ele sunt amintirile unui Ion Creanga modern. Când le trec în revistă râd in hohote, nici nu aș putea face altfel. Am fost un copil făra stare, energic și neascultător. Luam des câte o chelfăneală de la mama care nu prea avea efect de calmant asupra mea. A doua zi o luam de la capăt parcă mai înverșunată și mai neascultătoare ca în ziua precedentă.

       Eram în vara anului când mă pregăteam să merg la școală, în clasa întâi. Aveam 7 ani. Îmi amintesc cum într-o sâmbătă, o vizită la nana mea de botez m-a făcut posesoarea a 10 lei. Ori de câte ori mergeam la ea îmi dăruia o astfel de bancnotă, niciodată mai puțin. Nu stiu de ce dar era parcă o regulă pe care o respecta și nu o uita niciodată. Găsea în buzunarul vreunei haine sau în portofel o bancnotă care pentru mine, la acea varstă, era o avere.

       M-am întors acasă bucuroasă nevoie mare săltând de pe un picior pe altul drum de 2 km și odată ajunsă nu i-am spus mamei de bani. Aș fi vrut, în aceeași seară, să merg la magazinul din sat să cumpăr ceva pentru mine dar nu m-am dus. Am avut o reținere. Îmi placea mult să îmi cumpăr caiete și pixuri (preferam caietele mici tip cel de vocabular), era pasiunea mea să văd cum am multe puse unul peste altul și alături o întreagă colecție de pixuri și creioane. Am avut acea retinere deși erau multe lucruri pe care le puteam cumpăra cu acei bani. A doua zi de dimineață m-am trezit, m-am îmbrăcat cu o rochiță crem care pe partea dinspre poale avea niște desene cu cireșe și în față avea un buzunar. Cred că am ales anume acea rochiță pentru că aveam nevoie de buzunar să îmi pun comoara: cei 10 lei.

       Am fost tare cuminte în acea dimineață. Mama, la un moment dat, prinsă cu treburile casei se oprea din când în când și mă privea mirată pentru că se aștepta dintr-un moment în altul să mă gasească cu mainile în părul vreuneia din surori, agațată-n gard sau cu capul în jos în crengile unuia din copacii fructiferi din gradină. La prânz ne-am așezat la masă iar eu nu-mi găseam starea pe scaun. Am mâncat tot fără să mă las rugată. De obicei mâncam mâncarea fără pâine sau mămăligă (însă atunci am înghițit tot fără să clipesc) și eram amenințată cu bătaia frecvent.

         După masă fiecare și-a văzut de ale lui iar eu am observat că deasupra buzunarului rochiței unde aveam comoara era o pată mare de mâncare. Am încercat s-o șterg cu o batistă umedă dar nu am reușit. Când niciunul din casă părea că nu îmi dă atenție, în liniște am ieșit tiptil pe ușă, apoi pe poartă și am pornit-o în lungul drumului. În picioare aveam o pereche de papuci de cauciuc, uzați, decolorați și puțin rupți, dar de bucurie că reușisem să ies din curte nici nu mi-a păsat. Nu era prima data când mergeam singură la bunica și părea că ea va fi destinația fugii mele de acasă, doar că mereu ceream voie sa plec, de data asta, nu! Pe drum am băgat mâna în buzunar să mă asigur că banii sunt acolo și că tot acolo rămân. I-am ținut bine în pumnul strâns . Odată ajunsă în fața porții bunicii m-am oprit, m-am gândit puțin și am plecat mai departe. M-am oprit direct în stația de autobuz la 100 metri mai în fața de casa bunicii. Ce a fost exact în capușorul meu, nu știu. Până la sosirea autobuzului mai era destulă vreme iar eu mi-am făcut în minte un rezumat scurt a ceea ce avea să urmeze. În săptămâna care abia trecuse fusese la mine vărul meu care avea și vârsta mea însă mătusa îl luase acasă, la Focșani. Degeaba ne-am rugat și eu și el de mamele noastre să ne mai lase împreună, n-a fost chip să le înduplecăm. Așa că… dacă plecase el de la mine, mă puteam duce eu la el. La doar 7 ani. De ce nu? Când a sosit autobuzul, pe la 14,30 în stație se adunaseră mai mulți oameni și cam toți mă priveau cu ochii cât cepele. Eram un ghemotoc de om, stăteam cu picioarele încrucișate pentru că mi se părea că se văd mai puțin papucii decolorați și rupți iar mainile le aveam încrucișate pe abdomen: cu una țineam bine banii în buzunar și cu cealaltă încercam să acopăr pata de mâncare de pe rochiță.

         M-am urcat ultima în autobuz. Șoferul a fost singurul care m-a întrebat unde merg. I-am răspuns ca merg la Focșani, la matușa mea, pentru că vreau să îmi văd vărul de care îmi este dor. L-am mințit că mă așteaptă mătușa la stație, în Focșani. M-a crezut. Cuminte, pe o bancă a autobuzului, am așteptat să ajung la destinație. Exact lângă stația unde am coborât era o cofetărie. Abia atunci am înteles că, în realitate, fuga mea era datorată acelei cofetării: era locul unde veneam cu vărul meu ori de câte ori îl vizitam. Ei locuiau la 2-3 blocuri distanță. Nu am intrat, am mers către blocul varului meu, cunoșteam bine acea bucățică de stradă, am urcat 9 etaje și am ciocănit la ușă. Eram așa de mica încât nu ajungeam la butonul soneriei. A răspuns mătușa. Când m-a văzut a rămas fără aer. Aveam picioarele pline de praf, adică negre, rochița murdară, papucii rupți și… singură.

         M-a băgat în casa, m-a dus în camera unde era vărul meu, a închis ușa și a mers la vecina din fața ușii lor s-o sune pe mama. Aceea avea telefon. S-a întors și abia atunci m-a luat la întrebări cu vocea ridicată. Eu, calmă, am răspuns scurt la toate.

         -De ce ai plecat de acasă?

         – Pentru că nu l-ai mai lăsat pe Florin să mai stea la mine.

         – Cum ai venit la Focșani?

         – Cu autobuzul.

         – Daca te pierdeai?

         – Nu mă pierdeam pentru că știu drumul.

         – De ce ai venit?

         – Să merg cu Florin la cofetarie să mâncăm prajituri.

         Si-a pus mana pe obraz, a înclinat puțin capul într-o parte și a muțit privindu-mă. Apoi eu, tot calmă:

         – Ne lași să mergem la cofetărie? Am eu bani de prajituri…

         Nici nu a mai îndrăznit să mă întrebe de unde îi am. M-a dezbrăcat, m-a spălat, m-a îmbrăcat cu pantaloni scurți și tricou a vărului meu și incălțată cu aceiași papuci de cauciuc (el avea piciorul mult mare ca mine) am mers la cofetărie. Ce credeti că am mâncat? Un ecler și am băut un suc al cărui gust nu mi-l mai amintesc. M-am așezat la masă în fața vărului meu, picior peste picior până el a adus prăjiturile. Apoi ca să manânc bine prăjitura preferată m-am ridicat de pe scaun și am mâncat-o stând în picioare pentru că pe scaun nu ajungeam cu bărbia nici la marginea mesei.

         A doua zi pe la ora 16, după programul din schimbul unu, a venit mama să mă ia acasă. Mă așteptam să iau o chelfăneală de zile mari dar nu mi-a dat-o. M-a mângâiat pe cap și mi-a spus dojenitor:

         – De data asta nu o iei pe coajă (era vorba ei când o umpleam de nervi) dar data viitoare, dacă mai fugi d’acasă, rup coada măturii de tine!         Apoi am primit 10 lei și de la ea cu care, întinși, ne-am dus la cofetarie și ne-am savurat eclerul preferat. Eu tot în picioare lângă masă, bucuroasă nevoie mare că în locul unei bătăi am primit o prăjitură.