EMINESCU  ŞI SECURITATEA

 

 

         de Constantin TOMA

          Cu fostul locotenent-major, acum tot locotenent dar colonel în rezervă, proaspăt pensionar, m-am întâlnit după aproape douăzeci de ani; mai mult decât dublul vârstei la care îl cunoscusem. Reîntâlnirea ne-a fost facilitată de un amic comun, apropiat de mine ca grad de rudenie şi de el ca vechi colaborator, într-o cârciumă de pe strada Strâmba, unde după mai multe şpriţuri, cel deconspirat ca informator m-a prezentat celui informat drept victimă a fostului regim.Ultimul, locotenent-colonelul, la fel de deconspirat ca toţi ceilalţi „foşti” în faţa argumentelor puse la bătaie cu gust şi miros de busuioacă de Bohotin, s-a căit amarnic.

L-am crezut. Îşi făcuse datoria faţă de patrie şi conducătorul iubit. În baza rezultatelor obţinute în muncă, totuşi, a avansat din grad în grad până la frumoasa şi binemeritata pensie. Nu l-am simţit totuşi să se tânguie prea mult:

          – Domnule colonel, eu ţin totuşi să vă mulţumesc!

Omul a rămas perplex. De obicei toţi care încercau starea mea erau revoltaţi, supăraţi, victimizaţi. Eu,nu! Deşi la vremea respectivă nu împărtăşisem aceeaşi părere, mai ales că „sursa”, după ce mă dăduse în primire la Secu, fiind pătruns de remuşcări, prin faptul că-mi era coleg de clasă, mă avertiză:

  • Vezi că m-au chemat azi la Securitate. Nu ştiu de ce, dar stând eu pe acolo am văzut pe o masă o hârtie pe care scria numele tău. N-am putut rezista şi am întrebat: „Văd acolo scris numele colegului meu. Ce-i cu el?” Ofiţerul a dat să ascundă hârtia dar eu am insistat. Până la urmă mi-a spus că au informaţii precum că tu asculţi Europa Liberă şi Vocea Americii. Ba mai mult, povesteşti şi la şcoală ce bazaconii spun ăia pe acolo! Eu, bineînţeles că nu l-am crezut, dar locotenentul-major mi-a mai zic că vor lua şi măsuri.

Am feştelit-o!Dar înainte de asta am înţeles că binevoitorul din faţa mea, în lipsa altei sesizări sau cum s-o mai numi darea în primire la Securitate, mă turnase tocmai pe mine.

          –  Dar tu mă ştii, măi Dane, am replicat. Ascult doar muzică şi pe Cornel Chiriac!

           –  Ştiu, i-am spus, dar nu m-a crezut!        

Prostul de el se deconspirase dar prostul de mine o feştelise.

          Din acel moment în mintea mea de plod de 17 ani, de frica unei bătăi aplicate  de tata – şi vă asigur că avea o palmă tare grea -, am început să-mi fac scenarii privind fuga de acasă. În primul rând trebiua să pândesc de la gard, zilnic dacă se putea, GAZ-ul alb al Securităţii, după care, cu toată viteza, să sar gardul la vecinul din spate şi, ieşind în cealaltă stradă, peste gardul cimitirului, să mă pierd printre morminte şi cavouri. Noaptea pe întuneric urma să fug în pădure la Balauru unde puteam deveni haiduc.

          Am încercat de mai multe ori varianta, mai ales că respectiva maşină poposea din când în când la câteva case de mine unde un căpitan de la instituţia ce folosea aceeaşi clădire cu Miliţia, îşi vizita soacra.

         Obsesia asta ţinu câteva săptămâni până când cei pentru care hotărâsem să iau lumea codrilor, fie că uitaseră de mine, fie că aveau altceva de făcut. Pe colegul de clasă nu l-am mai întrebat, dar nici muzica din topurile americane nu-mi mai plăcea.        

         Dar ei, băieţii cu ochii albaştri îşi vedeau liniştiţi de treabă, stare la care am trecut şi eu, mai ales că şcoala îmi acapara mai tot timpul.

         Profesoara de română, şi totodată şi dirigintă, pusese ochii pe mine şi pe motiv că nu citeam nici măcar cele mai elementare lecturi suplimentare, la rubrica mea din catalog cu note nu ştia decât să pună câte un cinci, fapt care îmi afecta media generală. Şi al naibii, nimerisem într-o clasă în care nota şapte era cea mai mică. Vreo cinşpe-şaişpe erau înaintea mea şi oricât de mult urmăream topurile lui Cornel Chiriac, în topul clasei nu urcam deloc. Aveam chiar un caz de excepţie, şefa clasei, care atunci când se întâmpla să plece cu câte un nouă, cei de acasă intrau în doliu. La mine chiar constituia o bucurie.

          Am plictisit cititorul cu aceste amănunte legate de situaţia mea la învăţătură numai ca un prolog la ce va urma, mai ales că la timpul actual mulţi exegezi fac fel de fel de legături între români iluştri şi viaţa grea pe care am dus-o în celălalt regim comunist.

Aşadar, dând uitării posibila teroare din cauza Securităţii şi eventuala plecare în bejenie, chiuleam regulat de la ore, pândeam când profesorii mai absentau motivat sau nu, pentru a trage un fotbal cu băieţii în curtea şcolii.

          Asta până într-o zi când după un meci zdravăn în care Dobrin-ul din mine marcase vreo trei goluri, la intrarea la curs şefa de clasă mă atenţionă că m-a căutat tata:

          –  Tata la şcoală? El nici nu ştie unde-i şcoala! De altfel în clasa întâi mama m-a înscris. Dar unde-i?

          –  După colţ, la capătul scărilor!

Curios dar şi înverşunat după fotbalul tras, plin de vigoare, dând colţul holului, m-am trezit faţă în faţă cu un bărbat mai tânăr, dar nu ca tata.

          –  Bună ziua, eu sunt…

          –  Da, ştiu! Locotenent-major Iorgulescu de la Securitate.

N-am mai avut timp să mă emoţionez adică să fac pe mine şi parcă ceva bărbăteşte venit din frăţia românului cu codrul m-a făcut să-l înfrunt.

          –  Da, tovarăşe locotenent-major.

         Acesta îmi întinse o mână la capătul căreia atărna o labă cam cât o lopată de mină şi după o smuncitură cam de gradul şapte pe scara Richter continuă:

          –  Mă băiatule, avem o informaţie potrivit căreia tu asculţi posturi de radio interzise!Ba, mai mult, că faci şi propagandă în şcoală în rândul colegilor!

          –  Aveţi dreptate dar vă spun sincer că nu mă mai ocup cu aşa ceva.

          –  Pot să ştiu de ce?

         Dintr-un altruism venit parcă din spiritul meu de utecist şi membru în comitetul UTC pe liceu, nu mi-am pârât colegul de clasă. Am însăilat o minciună privind GAZ-ul alb, pe căpitan care nu-mi mai răspundea la bună-ziua, pe soacră-sa care la fel nu-mi mai răspundea la sărut mâna!

          –  Sigur aşa este, întrebă hotărât ofiţerul?Fii atent, noi verificăm!

          –  Sigur, am răspuns eu şi mai hotărât!

          –  Pe Dănuţ Gabrielescu îl cunoşti?

          –  Sigur, este colegul meu de clasă, dacă vreţi îl chem.

          –  Nu-i cazul! Bine, mă, încheie locotenentul.

         Îmi reîntinse lopata şi plecă fără să spună nici măcar la revedere. Dacă mi-ar fi spus asta eram ars!

         Încremenit vreme de câteva secunde am revăzut bordeiul meu din pădure, cu geam de sticlă. Şi dacă geamul reflectă lumina şi mă găseşte? S-a mai întâmplat. Mai bine pun băşică de porc.

          Cu asemenea gânduri am intrat în sala de clasă. Doamna mea de română, profitând de faptul că era îndrăgostită de poezia lui Eminescu şi că chiar la momentul respectiv învăţam despre Nemuritor, ne trânti o lucrare de control de mai mare dragul.

Iar eu, sub imboldul ultimei discuţii şi a perspectivelor, numai la asta nu mă gândeam. Liniştit, colegul Gabrielescu scria fără nici o durere de cap.Era bine să fii informator la Securitate.

         Profesoara văzându-mă în chip de mumie egipteană, veni lângă mine.

          –  Tu nu scrii?

         Zăpăcit am dat să mă ridic.

          –  Scriu, scriu dar despre ce?

          –  Despre Eminescu!

          –  Scriu, scriu…

         Şi-am scris. Cu urechile ţiuind de sirena maşinii de la Miliţie şi câinii care cotrobăiau pădurea, am scris. Blestematul de geam nu l-am înlocuit cu bășica de porc, a reflectat puţin lumina soarelui iar un securist mi-a descoperit bordeiul. Eu nu eram acolo şi degeaba am presărat piper măcinat în urmă, câinele-poliţist, după ce a strănutat de trei ori, m-a descoperit. Acum mă chinui să mă cobor din copac.

         Şi nici nu am observat când s-a sunat de recreaţie. Şi nici când a început cealaltă oră.Obrajii îmi ardeau, creierii îmi sfârâiau, mă luptam cu securiştii când doamna de română, ca prin vis, spuse:

          –  Încearcă să închei!

         Abia dezmeticit am pus punct. Diriginta îmi luă lucrarea şi plecă. Profesoara de geografie scosese trei colegi la tablă. Între ei şi pe Gabrielescu. După ce ieşeam din puşcărie pe el îl omoram primul. Apoi pe securişti, rând pe rând, unul câte unul.

 

 

                                                                 *   *   *

 

 

          Locotenent-colonelul râdea cu gura până la urechi.

          –  Hai mă, eu în calitate de torţionar mai dau un rând! Trăiască frăţia dintre victimile securităţii şi securişti!

          –  Trăiască, dar mai dau şi eu un rând. Chelner! Domn colonel vă pup şi vă iubesc!

         Făcui cu ochiul celui de-al treilea participant la beţie, rudă apropiată,  fost şi el „sursă” chiar la pensionarul de faţă.

          –  Zi-i mai departe, îndemnă acesta !

          –  Ce să zic ! Ora următoare profesoara ne-a adus  lucrările. Începea totdeauna cu notele mici. La Eminescu a început cu doi.Tot anunţând numele rând pe rând creşteau şi notele. La un momentdat nu mai rămăreseră decât două, a şefei de clasă şi a mea. Îmi făcusem socoteala cu doi de şapte şi un unu făceau la un loc cincisprezece,î mpărţit la trei, trec clasa. Dar nu a fost să fie aşa.

Seara în familia celei mai bune eleve din clasă a fost doliu.Pe mine după laude nemaiîntâlnite în clasă, ce mai, puţin spus în liceu, doamna a hotărât că lucrarea este de nivelul anului trei la filologie, mi-a dat un zece cu plus, a promis că o păstrează şi că o va publica şi în revista liceului.

         M-a pus chiar să o citesc în faţa clasei, dar după primele bâlbâieli a citit chiar ea şi cu intonaţie. La final m-a gratulat cu epitetul de care mă săturasem „brânză bună în burduf de câine”, chiar m-a iertat că n-am citit Mitrea Cocor, pierzându-mi timpul liber cu lectura Celor 40 de zile pe Muntele lui Dumnezeu, carte pe care ulterior i-am împrumutat-o.

          –  Apoi, vezi, mă întrerupse fostul securist, tot răul spre bine. Dacă nu eram eu, nu luai zece la română!

          –  Dar nici dumneata bacalaureatul.

         M-am limitat la a-i face cu ochiul celui de lângă mine.Colonelul nu mă auzi dar în schimb completă:

          –  Dar nu mi-ai spus ce ai scris acolo pentru că o ştiu pe profesoară, nu dă ea note bune aşa uşor?

          –  Habar nu am nici acum! Rupt de realitatea imediată cred că am fabulat. Oricum, dacă m-aş considera o victimă a abuzurilor vechiului regim, aş fi scris despre Eminescu şi Securitate. Dar se vede că în sperietura mea am uitat. Oricum, mulţumesc!

         Fostul ofiţer îmi întinse mâna dreaptă posesoare a unei labe cât o lopată de mină. Mă uit lung la ea; nu-i trebuia pix sau stilou să te facă să scrii frumos!