Eram săraci dar fericiți

Doina Mustățea

      Copii fiind, poveștile auzite la gura sobei, spuse de părinți, bunici sau străbunici, par a fi poveștile nemuritoare din carțile pe care le citeam noaptea la lumânare. Văzând tot haosul care domnește acum în România, nu am putut să nu îmi amintesc de episoade și crâmpeie din viața tatălui meu, a fraților și părinților lui pentru că generațiile lor au muncit mult la construirea țării pe care noi am cam lăsat-o de izbeliște. Iarna chiar stăteam la gura sobei așteptând ca tata să ajungă acasă și, în timp ce mama pregătea masa, îl rugam să ne mai povestească ceva din copilăria lui. Deși obosit, abia aștepta să își depene amintirile de parcă ar fi vrut să se asigure că încă și le mai regăsește în memorie și că ni le poate transmite nouă în cele mai mici detalii. Atunci eram fascinată de fiecare cuvințel al lui, ascultam fiecare poveste cu gura căscată și parcă îmi era teamă și să respir ca nu cumva zgomotul pe care îl făcea respirația să nu acopere vreun cuvânt și să pierd șirul poveștii.

       Aproape fiecare poveste începea cam așa: „eram săraci dar fericiți, eram o familie numeroasă dar ne iubeam unii pe ceilalți iar asta ne ajuta să trecem peste neajunsuri”.Uneori poveștile continuau și dupa ce mâncam sau duminica după amiaza când, tot la gura sobei, tata aducea fundul cu mămăliga rece rămasă de la ultima masă, tăia mămăliga felii aproape perfect egale cu un cuțit mare și ascuțit și le punea pe plita sobei încinse. Când mămăliga căpăta o pojghiță dură și groasă, semn că era coaptă, tata începea să frece fiecare felie cu un cățel de usturoi curățat la repezeală apoi întindea pe ea un strat subțire de untură dintr-un borcan păstrat de la Craciun, de la tăierea porcilor. Mi se părea cea mai bună mâncare pe care o puteam mânca vreodată. Mi se părea așa nu pentru că untura cu mămăligă chiar era o bunătate, ci pentru că ne-o pregătea tata și pentru că, deși era mereu ocupat cu munca și cu tot felul de acte pe care le aducea acasa ca să le completeze sau să mai calculeze câte ceva, obosit sau nu, găsea mereu timp pentru astfel de momente și povești. În timp ce ne pregatea nouă aceste felii de mămăligă, mereu spunea că în copilărie, pe timpul foametei, dacă și-a dorit să mănânce ceva bun, atunci acel ceva era această mămaligă coaptă.

       Eram cam spre sfârșitul anilor 70, aveam mai puțin de 10 ani când, într-o amiază de duminică, între o felie și alta de mămăligă coaptă cu untură și usturoi, fără să îi cerem noi, a început să ne povestească un episod din copilaria lui. Bunicii mei erau oameni simpli, născuți și crescuți la țară, însă bunicul avea ceva special: era un om nu doar bun, ci și foarte inteligent. Săraci lipiți în familie, nu a putut merge la școala decât foarte puțin, atât cât să poată învăța să scrie și să socotească. Apoi s-a înhămat la muncă să se poată întreține, s-a căsătorit de tânar iar copiii au început să vină cam unul după altul. Povestea tatei începe când îi familia lor erau deja 5 copii, ceilalți doi aveau să vină după aceea. Perspicace cum era și bun la calculele matematice, bunicul fusese angajat gestionar  la magazinul din sat. Era mândru de slujba lui și de poziția pe care i-o dădea la acea vreme acel post însă în mai puțin de doi ani a renunțat la ea. Mulți au râs de el și l-au catalogat ca fiind incapabil de o astfel de muncă, însă doar acasă, în familie, bunicii și copiilor le-a spus de ce a luat această decizie…

       – Sărăcia este sora cu foamea iar noi suntem mulți și mereu flămânzi, când vă văd (se referea la copii) precum puii de rândunică cu ciocurile deschise așteptând mâncare, sunt mereu tentat să fur de la cooperativă (așa numeau bătrânii magazinul satului). Eu nu sunt hoț, m-am născut din oameni cinstiți și așa vreau să mor, cum au murit și bătrânii mei.

       Așa a ajuns om de serviciu de la școala din sat. Se scula în fiecare dimineată devreme, mergea la școală, făcea curățenie iar iarna crăpa lemne, aprindea focul în sălile de clasă și… învăța odată cu copiii la orele de curs, ceea ce nu putuse învăța când fusese copil. Îi erau tare dragi orele de matematică și nu se dădea dus din clase când intra profesorul. Se așeza în spatele clasei pe un scaun făcut chiar de el special pentru astfel de momente și rămânea acolo nemișcat în timp ce profesorul preda copiilor.

       Într-o zi profesorul a venit în clasă cu o problemă pentru copii. Bunicul întreținea focul băgând lemne în gura sobei când profesorul a expus copiilor problema. Era grea pentru ei și niciunul nu a știut rezolvarea. Profesorul furios a început să le explice cu voce răstită cum poate fi rezolvata și care era rezultatul. Bunicul a închis portița sobei, s-a ridicat în picioare și a zis:

       – Greșit-au copiii, fie-mi cu iertare, dar greșit-ai și dumneata, domnule profesor! Rezolvarea alta este!

       Si-a luat scaunelul dintr-un colț unde îl ținea, s-a așezat tot în fundul clasei și, ca un elev supus și ascultător, a așteptat reluarea rezolvării problemei. Uluit profesorul a reluat șirul calculelor în tăcere și în minte. Când a ridicat capul l-a chemat pe bunicu în fața clasei cu tot cu scăunel și, dându-se la o parte, a exclamat:

       – Și cam care ar fi rezultatul, domnule?

       Era pentru prima dată cand îl numea așa, de altfel îl chema pe nume chiar dacă era mai tânar ca bunicu.

       – Dupa mintea mea proasta, rezultatu-i 10, domnule!

       I-a luat scăunelul strâmb și mic din mână, l-a pus într-o parte apoi l-a luat pe bunicu de braț și l-a așezat pe scaunul lui.

       – Astăzi el a meritat mai mult ca mine să fie profesorul vostru, apoi se știe că atât cât trăim, învățăm de la cei de lângă noi.

       De atunci, de câte ori venea prin clase cu probleme grele și le arăta copiilor rezolvarea îl întreba mereu, mai în glumă, mai în serios, pe bunicu:

       – Domnule Mihalache, mi-am meritat scaunul azi?

       Răspunsul era mereu acelaș:

       -Domnule profesor, dacă nu ți-șa fi fost elevul din fundul clasei, nu aș fi știut niciodată dacă eu am fost bun sau prost.

            

       Am ceva amintiri cu bunicul, din păcate doar din ultimul lui an de viață. Pe atunci aveam cam 5 ani. Mi-l amintesc ca pe un bărbat înalt și slab deși fusese doar slab, înalt nefiind niciodată. Din contra… Eram eu prea mica și îl vedeam ca pe un gigant. Avea să îmi povestească tata mult mai târziu că în realitate era un om tare firav după o întreagă viață în care a muncit zi lumină pentru a-și hrăni familia. Curtea bunicilor era micuță însă era plină de tot felul de flori care mai de care mai colorate și mai arătoase. Undeva în dreapta, lângă casă, era un prun iar alături o tufă mare de liliac. Vara acolo era permanent așezată o masă și câteva scaune mici și strâmbe, exact la fel ca cel făcut de bunicu pentru orele când era si angajat și elev la școală, iar atmosfera era una de poveste. Lângă masă era un pat de lemn cu o saltea umplută cu paie iar acela era locul preferat al bunicului. Când îl găseam acolo, avea mereu lângă el ziare pe care i le aducea tata de la Focșani sau cărți și reviste. De câte ori mă prindea că am chef să stau cu el, lua un ziar la întâmplare în mână și îmi arăta literele. Acolo am buchisit primele cuvinte și el m-a învățat mai întâi să le citesc înainte de a învăța să le scriu. Când am mers în primul an la școală el murise deja însă rămăsese în mine jocul pe care mă învățase să il fac:

       – Uită-te cu atenție la primul rând, când crezi ca l-ai văzut bine, încearcă să numeri câte litere „a” găsești. Număram pe degete apoi dacă le terminam pe ale mele, le luam pe ale lui. Apoi urma litera”b”. Nu am ajuns la sfârșitul alfabetului pentru că el era grav bolnav, suferea de tumoare în gât și boala l-a curățat înainte să ajung eu să buchisesc măcar jumatatea alfabetului. În toți anii mei de școală pentru mine învățatul a fost un fel de joacă. Când aveam chef, mă jucam (învațam), când nu aveam chef, puteau sa mă pice cu ceară că nu intram în joc și gata!

       Întorcându-mă la tatăl meu, când ne povestea despre bunici sau despre aventurile lui și ale fraților lui, se oprea timpul în loc; nimic și nimeni nu mă mai scotea din acele povești. Ascultam cu gura căscată și îmi imaginam că sunt acolo și că particip ca protagonist la toate amintirile lui.

Lasă un răspuns