Eugen Mandanac – Povestea unui OM

coperta 2

Ideea unui interviu cu Eugen Mandanac e mai veche. Numai că, pentru a putea sta de vorbă, trebuie să te programezi din vreme. Proprietar al celui mai mare atelier mecanic românesc de la Roma, Eugen nu are timp. E mereu la muncă, alături de echipa sa.

Fără aere de om ajuns, de ”patron”, cum se practică pe la noi, Eugen consideră că munca, atenția acordată clientului, seriozitatea și implicarea indiferent de program, sunt ingredientele reușitei. Dacă toate servisurile la Roma sunt închise sâmbăta, al lui nu.

Și acestea nu sunt singurele principii și calități care l-au ghidat în viață și l-au făcut să ajungă la o afacere de câteva sute de mii de euro pe an cu 6 oameni în regulă. Toți români.
Ardelean născut la izvoarele de apă minerală de la Stânceni, lângă Borsec, (Mureș), Eugen Mandanac e o fire calmă, care vorbește cu tot sufletul despre copilărie, școală, locul unde s-a născut și educat, de familia cu părinții și cei doi frați în care a crescut și s-a educat, de dorința de a învăța bine, de a se comporta cu oamenii așa cum trebuie.

motor 3
  încă din copilărie mi-au plăcut mecanica, mașinile

     – Ce ți-ar fi pălăcut să fii când ai te-ai fi făcut mare? Clasica întrebare.
– Mie îmi plăcea foarte mult mecanica, mașinile. Îmi plăcea să demontez, să fac și să desfac încă din copilărie.
După școala generală, primii doi ani de liceu îi va face la Rușii-Munți, în satul bunicilor. ,,Acolo îi cunoșeam pe toți, că unul era fin, altul naș, celalalt unchi … Mi-au și spus profesorii: dintre toți Mandanacii, ești singurul căruia i-am dat 10. Asta pentru că, dincolo de gradele de rudenie cu profesorii, învățam bine.” Iar numele nu este unul oarecare.
– Familia mea este de origine italiană. Aici, în Borghesina, există strada Mandanici, un poe. (Placido Mandanici, scriitor, poet, compozitor, dramaturg din a doua jumătate a secolului al XIX-lea n.r.)
      – Știai că bunicii tăi sunt de origine italiană?
–  Nu. Atunci nu știam că suntem de origine italiană. Primii italieni din familia noastră s-au stabilit aici, în zona Mureșului, unul a plecat la București devenind artist, pictor, o altă ramură a familiei se află în Moldova…
     – Despre liceu?
– Acolo am început primele reparații de mașini pentru că maistrul fusese mecanic de mașini și mă chema mereu să fac o bucșă, o reparație.

Va intra la treapta a II-a de liceu cu medie mare, obținând astfel bursă de merit la ”Steagul Roșu”. Părinții nu ar fi avut posibilitatea să-l țină în școală. Un liceu foarte mare, ,,cu 8 pavilioane și 5 clase pe pavilion. La masă mergeam ca-n armată: dimineața, trâmbița, înviorare … ca-n armată.”

După liceu, examene la facultate, armată, se reîntoarce la ,,Steagul Roșu”, acum Întreprinderea de Autocamioane Brașov, unde reîncepe munca la Sculărie, una din cele mai tehnologizate secții din România.  Aici se va specializa în dispozitive de ansamblare-sudare, în realizarea pieselor unicat, a instrumentelor de măsură și control automatizate pentru producție. O perioadă despre care, atunci când vorbește, ochii îi lucesc. Este ceea ce-i place cel mai mult să facă: lucrul precis, perfect, făcut cum trebuie. Și pentru asta e nevoie de pasiune și instrumente de măsură.

     1987, anul în care strigă ,,Jos Ceaușescu!”

În 1987, evenimentele îl prind în fabrică și participă activ la ele.

– Am făcut parte dintre primii care au strigat ”Jos Comunismul!”, ,,Jos Ceaușescu!” în curtea fabricii. Nu am ieșit din fabrică, dar mi-am făcut treaba acolo. Aveam 25 de ani pe-atunci… ca măsură coercitivă, cei care nu am ieșit din fabrică am fost ,,deportați” în fabrică. La alte secții, pentru a sparge ,,cluburile” create. De la un loc de muncă la altul. Aveau nevoie de un turnător sau un strungar? Te trimiteau acolo, chiar dacă tu erai un bun matrițer sau vopsitor. Pe cei care au ieșit din fabrică la manifestație i-au deportat în țară. I-au trimis în Deltă, la Canal, i-au împrăștiat peste tot. Erau ,,elemente recalcitrante”. În plus, cei de la Securitate băteau la ușile muncitorilor propunând soțiilor să-și lase soții, să divorțeze, ca să se piardă urma, să-i poată lichida. Au fost judecate artunci 58 de persoane. Atunci a fost greu: au ajuns până pe sediul Comitetului Județean de Partid de unde aruncau jos roți de cașcaval de care noi nici nu știam că există. Zburau roțile de cașcaval în fața magazinului Modarom. Trecuse un autocar de ruși care a oprit și și băteau din palme și arătau semnul victoriei.

mandanac echipa
O echipă în adevăratul sens al cuvântului

După Revoluție, fiind detașat mereu pe la diferite secții, am ajuns la linia de montaj-sudură cabine. M-au pus, dacă eu am lucrat la sculărie, la fabrică, să rezolv problemele cabinelor de camion.
Ulteior, pleacă în Ungaria cu pretextul de a-și lua o mașină. Va rămâne 6 luni la un depozit de cherestea iar pasiunea sa pentru mecanică va rezolva problemele celor de acolo: le va repara ungurilor joagărele și utilajele forestiere. ”Le-am pus toată linia la punct că nu mă mai lăsau oamenii să plec”. Când m-am întors la fabrică, oamenii erau curioși: cum e afară?
      – Bă băieți, lumea e alta, Europa e alta. Noi eram 18.000 de angajați și Țiriac vroia să cumpere acțiunile Un coleg sindicalist îi informase de disponibilizarea a cca 5000 de angajați. Camioanele noastre nu vor ieși în Europa. Acum îmi dădeam seama, ieșit, că mașinile noastre, camioanele, nu erau competitive. Nu puteau trece granița cu fumul pe care-l făceau.

     singura italiancă frumoasă era româncă

,,Desertul” libertății îl luase în Ungaria și schimbarea Eugen o respira, simțea că ăsta e viitorul și că România, încet-încet, nu va fi ceea ce el și-ar fi dorit. Un grup folcloric muncitoresc al întreprinderii va fi biletul său de ieșire. Un festival organizat de PSI (Partidul Socialist Italian) la Potenza este și ocazia ideală. Va fi unul dintre cei șase sponsori ai excursiei din sudul Italiei cu 600 $. Grupul folcloric se va întoarce dar el și ceilalți 5 care sponsorizaseră voiajul vor rămâne aici, așa cum se vorbiseră.
– Ce impresie ți-a făcut pe-atunci Italia?
– Se vedea că o duc mai bine decât noi dar acolo, în Sud, săraci. Muncă nu era nici pentru ei. Tineri fiind, ne uitam după fete. Dar nu erau ca ale noastre. Niciuna aproape. Doar una ne-a sărit în ochi, înaltă, blondă, frumoasă … despre care am aflat că era româncă. Așa că, singura italiancă frumoasă era româncă.

IMG_5719
Atenția este una din ,,cauzele” succesului
DSC_2249
Echipamentul de protecție înseamnă munca în siguranță

DSC_2264

DSC_2314
Remus, fiul specialist în electronică

 

 

 

 

 

 

 

Am plecat spre nord. La Roma, în Piazza della      Reppubblica, am coborât. Eu rămân aici, le-am spus. Îmi dădeam seama că Roma era capitală și, așa cum văzusem Budapesta, m-am gândit că aici sunt mai multe posibilități. Roma? Extraordinară. De la apa de la cișmele și până la oraș.
Și va rămâne aici, în orașul unde te poți disimula cu ușurință.
– După ce-am vizitat orașul, mi-am aruncat geanta lângă un stâlp, în rugămințile celor din autocar care nu înțelegeua cum să rămân singur, fără să cunosc pe nimeni, în acest oraș mare.

     Caritas – locul unde se dau ajutoare, nu unde se duc banii 

Norocul îi scoate în cale un alt român cu care merge la Caritas. Cuvântul ,,caritas” nu-i sună bine în urechi pentru că la noi însemna locul unde duceai banii să se înmulțească. Va merge la acest centru al bisericii unde se dădeau mese gratuite, nu departe de unde coborâse din autocar, pe via Ratazzi (ratați), cuvânt care la fel exprima, în urechile sale, o stare și o situație nu tocmai fericite. Doar 5-6 români erau atunci aici care mâncau.
Tot aici va găsi pe cei care îi va da locuință … la parcul de mașini dezmembrate. Casa era una dintre aceste mașini iar noaptea era scurtă, spălatul la ciușmea, fugăreli luate de la proprietarii acestor parcuri … Via Casilina și barul lui Claudio vor fi casă, centru de întâlnire, avocat, locul unde se primesc scrisorile …
Un fost coleg de la autocamioane, pe care-l va întâlni accidental, îi va oferi și primul loc de muncă la o brutărie. De la 7 seara până dimieața la 8-10. După care la parcul auto unde se odihnea în mașină … până în ziua când, obosit, nu a simțit că ,,păianjenul”, mașina care ridica autoturismele dezmembrate să le ducă la turtit, lua ,,casa” cu tot cu Eugen în ea dormind. A fugit de aici fără să se mai întoarcă, dormind ziua în parc ,,la Sette Sale” iar noaptea muncind.

Un prieten italian află de meseria sa și-i va spune: asta-i meserie de aur, ce mai stai aici să descarci saci noaptea? Își va face ucenicia la un mecanic bătrân în Roma, apoi în zona Anagnina unde va face ordine în atelier așa cum îi plăcea să facă. Va schimba locul de muncă cu promisiunea că va fi pus în regulă. Regulă care-i va scoate mulți bani din buzunar și mulți peri albi.

masini


     Deacum, Italia era casa sa. Își va găsi casă, își va construi, încet-încet, afacerea sa, la început cu un italian, iar mai apoi singur, ajutat de o echipă de tineri care lucrează cu drag la ,,Autocarozzeria Mandanac”. Toate problemele și necazurile avute, Eugen le povestește la fel de calm, cu aceeași linie și timbru vocal. Așa cum este viața sa, liniară, precisă și bine calculată.

Atelierul său este farmacie iar clienții nu contenesc să-i acorde încrederea. Majoritatea italieni.

 

Atent la toate, el este cel care nu refuză să ajute comunitatea românească în diferite forme: bisericile românești, asociațiile care organizează diferite evenimente și, de ceva timp, echipa de fotbal ,,Dacica” pe care a și înființat-o cu ani în urmă. ,,Dacica” este un proiect de suflet, la care ține și vrea să fie făcut în cel mai sportiv sens. Este prima echipă de fotbal românească înscrisă la Federația Italiană.
– Am vrut să vadă și italienii că noi nu știm numai să facem case, să mergem să lucrăm pe șantier. Știm cum să jucăm fotbal, știm să ne comportăm … să le placă și lor de noi ca oameni.

DSC_2312
Alături de fiul și soția sa

Povestea lui Eugen este una lungă, palpitantă, cu evenimente dintre cele mai inedite pe care cei care pleacă astăzi de acasă nu le-ar mai crede. Cu probleme și riscuri pe care mulți dintre noi nu le-ar accepta dar care pentru el sunt aminitri de povestit. Povestea este însă acum, după 22 de ani emigrație, cea a unui român împlinit, cu o familie care-i stă aproape acasă și la atelier (fiul, Remus,  este specialist electronist iar soția, Mirela,  îl ajută la contanbilitate), cu o echipă de profesioniști la care oamenii vin cu încredere.

Plec de aici cu convingerea că, chiar dacă Italia este o țară în criză, țara de unde mulți români pleacă în Anglia sau Germania, există o echipă de oameni care lucrează fără stresul zilei de mâine pentru că angajatorul lor este cel care, trecând prin multe, știe cum să ia viața, munca, oamenii … liniar.

Cristi Merchea