Extraterestrul român


IMG_6137
Viața în străinătate, dincolo de parada prin țară a unor haine sau mașini,  în lunile de vacanță, e mult diferită. Cei rămași, care cred că cei plecați ”au pus-o”, se înșeală amarnic. 

Lia Moldovanu

 

 

 

Lia Moldovan

 

Zilele trecute m-a sunat o prietenă din țară, cu rugămintea să discut puțin cu vecina ei, pe care o întâlnisem în treacăt, de câteva ori, la o cafea. Mi-o dă la telefon, iar doamna îmi zice pe un ton imperativ: “Vreau să încerc și varianta asta, știi, să lucrez în Italia. Eu sunt învățătoare la pensie, deci nu vreau carte de muncă. Vreau un post fix, ceva… acolo… de făcut curat prin casă, să nu fie muncă de sclavă, de hămălit vreo babă invalidă sau să fie nebună“.

Rămân fără cuvinte, timp în care doamna învatatoare continuă: “Vezi să fie oameni de treabă, să plătească bine, că știu eu cum e treaba cu badantele, am avut mămici la clasă care câștigau și 1800 de euro la lună, mai ziceau ceva de ore, cred că țineau copii”. Încerc să-i explic că situația nu-i așa de roz cum crede, dar nu-mi lasă timp să termin: “Dragă, eu cunosc femei care erau niște amărâte, iar acum, când le vezi coborând din mașina personală, cu haine de firmă, și-au dat copiii la facultate… să vezi ce haine au, unghii de un metru, au uitat de vânătăile și pumnii în cap primiți de la bărbat! Nu-mi spune că e greu, că nu te cred! Cei care lucrează în străinătate vin plini de bani! Vreau să-mi fac o casă nouă, cu terasă și grădină, ca în filme, de asta vin, că alte probleme n-am!”.

Și discuția, devenită mai mult monologul doamnei, a continuat cu ideile dânsei despre românii de afară, plini de bani câștigați ușor și sigur.

Ezitările mele cu privire la un loc de muncă le-a interpretat imediat la modul său: “Înteleg problema, vrei bani pentru post. Bine, facem și așa, iți dau 1000, în rate. Sunt sinceră cu tine, că vad că nu-mi ceri tu, altele mi-au zis de la început 1500 și nu s-au ținut de cuvânt, dar ne întelegem noi două”.

Am încheiat discuția cu promisiunea “voi vedea” și mi-am rugat prietena să nu-i dea învățătoarei numărul meu de telefon nici dacă arde. Nici nu m-a lăsat să-i explic că, “ore“, pe aici înseamnă să faci curațenie… cum n-a vrut să audă că s-au dus timpurile de 1800 euro lunar…

Vrem sau nu, când plecăm din țara noastră și lucrăm în alta, ceva se schimbă definitiv. Însă, cei care rămân acasă, au încă o percepție diferită despre “afară”, un fel de “găina cu ouăle de aur” și, oricât le-ai explica, nu reușesc să înțeleagă realitatea. Printre primele cuvinte învățate în limba italiană a fost “vorrei”, un fel de “vorbă dulce, mult aduce”. Pentru că “vreau” există, însă nu se prea folosește.

Românii de acasă însă nu-l știu. Ei vor case, vor locuri de muncă, vor bani cu împrumut “că tu ai de unde“, vor cadouri și chiar te intreabă înainte să te vadă: “mie ce-mi aduci?”… ei vor! Nu se întreabă câte ore pe zi muncește zidarul nostru aici, deseori la înalțime, fără echipament de protecție, că patronul nu le-a dat, că sâmbată, când acasă se gândesc la duminică, românașul nostru încă muncește, iar după-amiaza cutreieră prin magazine să-și facă piața pentru o săptămână. Nu vor să știe cum îi tremură inima la 30 de metri deasupra pământului, dând tencuiala în poziții riscante și nici ce simte când pe langă schelă vâjâie în cădere mortală colegul de muncă, poate cel cu care a împărțit un sandwich în pauză.

 

badante

Le povestești cum faci foamea la postul fix, unde bătrâna doarme pe minute și îți măsoară din ochi uleiul pentru gătit, te intreabă nervoasă de câte ori mergi la toaletă, de teama să nu-i consumi prea multă apă și faci duș noaptea pe furiș, când știi sigur că doarme.

Românii de acasă, dacă “vor” să iasă la plimbare, iși iau haina și ies pe usă. Româncele de aici dacă “ar vrea” să iasă din casă, trebuie să aștepte o săptămână, în cazul fericit. Pentru că aici se știe, nu mai poți pretinde respectarea contractului ca în lege, altfel, pleci acasă, să te plimbi cât vrei. Mulți te și avertizează: “când erai în țara ta, câștigai în câteva luni salariul asta. Dacă nu-ți convin condițiile, pleacă, afară sunt 50 care așteaptă postul tău”. Așa că, aștepți și-o lună ziua liberă, în care alergi la postă să trimiți un ban acasă, și speri să treacă repede încă o lună. De-acasă, viața în Italia pare un Rai. Le povestești cum o duci și se minunează, dar puțini te cred.

În primul an de Italia, s-a întâmplat ca părinții mei să fie strâmtorați cu banii, ca mulți dintre pensionarii României. Aflu de la o mătușă că mama are nevoie de ghete medicinale, dar evident, nici în somn nu și le-ar permite și, modestă cum o știu, nu mi-a pomenit de acest lucru. Merg aici, într-un magazin specializat, mătușa îmi trimite alte detalii medicale și, după o lună, reușesc să-i trimit mamei ghetele. Nu i-am spus că le-am plătit 300 de euro… Cu grija bolilor de care suferă ai mei și cunoscându-i bine cât de delăsători sunt când e vorba de propria persoană, în iarnă le-am tot trimis haine, medicamente, câte ceva dulce, lunar și un bănuț, pentru alimente.

Vara următoare ajung acasă. Se tot vorbea de mult timp despre schimbarea geamurilor cu unele de termopan, un beci rezistent lângă casă. Găsesc geamuri și uși noi la casă, beciul aproape gata. Hainele și încălțămintea medicinală trimise stăteau așezate frumos în șifonier, încă neatinse. “Ei, alea sunt de bune, purtăm ce avem, că prea sunt frumoase!”, se justifică ai mei. Mă enervez fără rost, îi cert, le spun câți bani am dat pe ghete și îmi sar ei la gat: “Esti nebună, cine te-a pus să plătești atâta?” Îi cert… fără succes. Întreb de unde au avut bani pentru termopane și-mi spun nonșalant: “Păi n-ai trimis tu?”. Inutil să mă cert cu ei și pe această temă. Nu desfăcusem încă bagajele, când mă întreabă inocenți: “câți euro ai pus deoparte?”.

Rămân ca la dentist. Le spun că viața in Italia e scumpă, că prețurile sunt mari… mă privesc neîncrezători. Mai tarziu, desfac bagajele, unde aveam, printre altele, un frumos set de cafea și altul de pahare de cristal, primite în dar de la o cunoștință. Le ambalasem bine, cu niște pliante de publicitate de la magazine. Le desfac, și-i dau mamei hârtiile, să le arunce.

După vreo două zile, la prânz, mă intreabă: “E adevărat că un kil de carne costă 10 euro?!“. Le confirm, și se minunează. Rămân tăcuți și gânditori. Mai târziu: “da’ cum reușești să trimiți atâtea lucruri și bani, când viața-i așa scumpă?!” Curios din fire, tata răsfoise pliantele cu care ambalasem paharele…

Pe ai mei i-am lămurit. Nu și mulți alții. Când îi întâlnești, îți prețuiesc hainele din priviri, rămân uimiți când nu lași bacșisul ospătarului, și, mulți nu pricep de ce nu ți-ai cumpărat încă o mașină. “Eu, să fiu în locul tău, n-aș atinge pământul cu picioarele“, mi-a spus o fostă vecină, studiindu-mi dezamagită aceeași geantă-ghiozdănel pe care o știa de când eram în țară. Cam toți te judecă, majoritatea te cred plin de bani și când își schimbă opinia, te privesc cercetător, ca și cum ai fi un fel de extraterestru.

piepagina 2015-04-30 60-100 220X40

E drept că au notat și românii de-acasă unele schimbări. În august, mașinile cochete cu numere italiane le numeri pe degete. Nici cozile la vama de intrare în țară nu mai prezintă mult interes pentru televiziuni, pentru că românii noștri se întorc cu mici cadouri ce încap într-o valiză… portbagajele și remorcile pline au rămas o amintire…

Cine lucrează pe-afară și mai ales în Italia, știe că e criză. O simte când platește chiria, facturile și asigurarea mașinii, când patronul întarzie cu plata salariului… Însă strânge din dinți și gândește: “Mai stau un an-doi, mai rezist!”

Românul călător prin țări străine știe poate mai mult ca cei de-acasă ce înseamnă reîntoarcerea: un loc de muncă unde mergi ca să nu stai acasă, de unde primești un salariu atât ca să nu mori de foame și care nu-ți asigură ziua de mâine. Mulți nu se întorc de rușine. Sunt cei care au câștigat și 4000 de euro într-o lună, însă i-au cheltuit anual.

În Genova (noroc că-i mare) trăiește un român dintre aceștia. Pe “Michelle” îl știu și italienii, însă multora nu le-a spus tot adevărul. A plecat din țară “cu primul val”. A stat clandestin și a lucrat „la negru”, câștigând sume de bani la care alții doar pot visa. “Era de muncă! Lucram 8 ore pe șantier și după asta la apartamente. Într-o lună proastă, luam 4000. Trăgeau de tine să le renovezi casele. Acasă aveam doar parinții și un frate. Pentru cine să strâng? Mergeam în țară și toată lumea era a mea. Schimbam mașinile după modă. Și fetele tot așa“, zice românul, întâlnit pe o terasă. Când șantierul unde lucra s-a închis, a plecat la Torino. Și apoi la Livorno. Până i s-au închis toate drumurile. “Au falit (falimentat n.r.) toți! M-am întors la Genova, măcar aici mă știu cu mulți, mai dă unul 10 euro de dragul amintirilor, uneori mai repar câte-o tencuială, o priză, mă cheamă cei la care-am făcut case… N-au nici ei bani, dar la nevoie, știu că eu vin și nu-i jupoi“.

Nu vrea să plece înapoi. Aici platește 100 euro unui negru, împart o cameră în patru. Acasă n-a mai fost de patru ani. “La ce să merg? Sa văd sărăcia mai lucie ca pe-aici? Cine-ți dă de muncă la 50 de ani?!“, întreabă retoric. Nu știe cât o mai duce așa. Dar e hotărât să nu se întoarcă: “Îmi zice fratele că-i loc la sere. Să ce? Să-mi rup spatele pentru 100 de euro care nu ajung nici de murit dar nici de trăit? Să-mi iau umilința de la cei cărora le-am dat sute de euro și care azi nu mă cunosc? Prostia se platește, doamnă!”, încheie discuția.

Unele statistici spun că românii se întorc acasă. Nu toți. Iar cei care o fac rămân ancorați încă pentru mulți ani într-un spațiu nedefinit. Își duc viața cum pot, umiliți și încrâncenați de neputința guvernelor. Muncesc ca robii pe bani puțini și, în momentele de repaus visează. Nu la mai bine în țara lor. Își privesc căsuța ridicată și spun cu regret și melancolie: “pe asta am făcut-o cu banii munciți afară”. Unii mai entuziaști încearcă să se ridice, să-și facă un rost. Cei mai mulți nu reușesc. “Să vrei să muncești și să nu ai nici un ajutor, ba din contra! Încearcă să cultivi la scară de fermier un hectar de pământ. Muncești ca un disperat, investești bani, iar la recoltă ai două posibilități: vinzi tu în piață, dacă ai loc și te ține buzunarul de taxe. La final realizezi că nu ți-ai scos munca de un an. Îți rămâne să vinzi en-gross, dar și-aici pierzi! Vinzi pe nimic! Munca în România nu e apreciată, dacă nu ești un mare plătitor de taxe, mi-a explicat un consătean reîntors de cinci ani. Și uite-așa, în țară sau afară, românului I se taie încet-încet crengile de sub picioare… cum încet-încet îi piere și speranța că-și va gasi locul meritat pe pământ.