ÎN ALCOV TĂCEREA DOARME

ÎN ALCOV TĂCEREA DOARME

Elena Căruntu

Lunecau spre asfințituri umbrele cuvintelor,

Iar tăcerile-și dau mâna în alcovul tainelor

Risipite, înfrigurate, stelele în palma bolții,

Își aruncă luminițe să străpungă voalul nopții.

 

Către mine, lin coboară, o dorință neîmplinită

Și-i fac loc în patul meu, e păcat că-i zgribulită,

Și eu tac și timpul tace, niciun zgomot nu se-aude,

Dincolo de gândul meu, picul dragostei răspunde.

 

Potolită și gingașă, ca o ie abia cusută,

La atingerea-i divină și suflarea-mi pare mută

Și privesc prin întuneric alte palide fantasme,

Pentr-o clipă și eu sunt Cosânzeana, cea din basme!

 

Așteptând în turnul ei, Făt-Frumos să urce scara,

Când pe margine de lume bântuie nebună seara

Și-ți visez, târziu în noapte, ochii blânzi pe la fereastră,

Povestind fără cuvinte cum se-mbină viața noastră.

 

Un ștrengar, ca alții cred, cu zâmbet și furtișag,

Mi-ai adus din infinit dor de viață și-mi ești drag.

Te așez pe-o pernă moale și pufoasă mi-e visarea

Cu atâtea vise noi să cuprindă depărtarea.