Ioana – o bucată de suflet rătăcitor prin lume

O istorisire plecată de la un caz adevărat de nemernicie fără seamăn, de la un sistem sanitar criminal; o poveste despre neputința unei mame și extraordinarul său sentiment de dragoste…

        Ioana este o mamă fericită pentru că are alături doi copii frumoși și sănătoși. Trăiește în Italia, alături de familia ei, de mai bine de 15 ani și, deși împlinită ca mamă, ca familistă, ca soție și ca femeie, Ioana nu are sufletul întreg. Partea care-i lipsește a rămas undeva în România anului 1994, căutând cu disperare copilul care, în spitalul din orașul Neahoiu, județul Buzău, a văzut lumina zilei când ea i-a dat naștere prematur. L-a auzit plângând, semn că această lume, cu bunele cu relele ei, l-a primit odată cu alți copii născuți în acea zi, în același spital. Nu știe de ce, fără să fie anunțată, copilul i-a fost luat și dus la Buzău pentru a fi băgat într-un incubator. Cel puțin asta i s-a spus când a așteptat să îi fie adus la prima alăptare. Ea a așteptat cuminte în salon, timp de două zile, să-i fie adus copilul, să i se explice de ce și pentru cât timp îl vor ține la incubator. O dureau rău sânii, erau plini de lapte, dar suporta pentru că puiul ei de om avea cu ce să se hrănească atunci când i-l vor aduce de la Buzău.

        În acele doua zile a ținut la piept și a alăptat copiii mamelor care nu aveau lapte și, ori de câte ori se uita la fața copilului care sugea la sân, vedea fața puiului ei de om așa cum a văzut-o pentru câteva momente după naștere, când a început să planga. Două zile i s-au părut a fi doi ani. A treia zi, de dimineață devreme, mergând spre baie, o asistenta a întrebat-o de ce nu a plecat acasă că doar copilul ei a murit. Și-a pierdut cunoștința și a căzut pe hol. Când și-a revenit a mers la medicul care a asistat la naștere și i-a cerut copilul, i-a spus că vrea să plece acasă cu puiul ei de om în brațe. Răspunsul doctorului a fost unul rece și aproape urlat: „copilul a murit și a fost incinerat”. În hohote de plâns a pus o serie de întrebări la care i s-a răspuns că dacă i s-ar fi spus adevarul s-ar fi simțit rău văzându-și copilul mort.

        Mulți părinți, în acei ani, în toată România, au primit un astfel de răspuns. Mulți părinți, ca și Ioana, au aflat că noii lor născuți au murit și au fost incinerați fără ca ei să primească cea mai mică dovadă a morții lor, nici măcar un act de deces. Nici urmă de acei copii nicăieri, nici o dovadă vizibilă, palpabilă, că aceștia au murit într-adevăr.

        De atunci Ioana se gândește la copilul ei. De atunci ea simte că acel copil trăiește undeva într-un colț de lume și că într-o zi, ea, mama lui, îl va regăsi și îl va strânge la piept.

        A căutat explicații, a căutat dovezi, a cercetat, însă orice urmă a acestor copii a dispărut. Ca și cum nu ar fi existat, ca și cum nu s-au născut, ca și cum, ea și alte zeci, sute sau mii (sau cine știe câte) de mame și-au închipuit că au născut acei copii. Nu puține povești a auzit de-a lungul anilor, povești ale unor mame care, ca și ea, simt că pruncii lor trăiesc pe undeva și speră ca până în ultima lor zi pe acest pământ, să-i strângă-n brațe măcar odată.

        Nu a avut puterea pâna acum să vorbească despre acest colț de suflet furat, rătăcit și pierdut. Nu a avut puterea să plângă decât în surdină de teamă ca el, copilul, să nu audă și să simtă durerea ei. Ea știe că și el simte că mama lui biologică trăiește undeva și se gândeste la el. Nu a renunțat să îl caute, o va face atât cât va trăi. Simte că acel copil i-a fost furat și dat ilegal spre adopție undeva, într-o țară străină.

        Prea multe lucruri asemănătoare în România în acei ani în care fiecare a perceput democrația și libertatea așa cum a vrut și cum a putut, fiecare din cei care ocupau un post de pe urma căruia, ilegal, putea face bani mulți au fost capabili și de astfel de crime doar-doar să își umple buzunarele și conturile. Multe povești a urmărit Ioana despre copiii care își caută parinții biologici și care i-ar fi dat în adopție pentru că nu i-au iubit. O parte dintre ei descoperă că așa a fost, însă unii se lovesc de necunoscut, de faptul că nicăieri nu găsesc dovezi că ei au existat și că s-au născut în România. Doar părinții adoptivi le spun că provin din această țară.

        Înainte de externare, aproape în pragul unei nebunii iremediabile, Ioana a fost pusă să semneze niște acte. A încercat să le citească, dar durerea a împiedicat-o să înțeleagă ce citește iar cei care au pus-o să semneze se grăbeau, au grăbit-o și pe ea. Nici măcar una din hârtiile semnate nu a rămas la ea, au luat tot ca și cum copilul presupus mort nici nu ar fi fost al ei.

         Va continua să îl caute și într-o zi, speră ea, îl va găsi.

         Mamele care citesc aceste rânduri și care au acceași poveste ca și a ei sunt rugate de Ioana să o contacteze și să continuie să caute și să lupte împreună.

        Dacă aveți o poveste asemănătoare contactați ziarul Emigrantul și veți primi datele și numărul de telefon a Ioanei.

Doina Mustățea

redacția@emigrantul.it