Italia – „Trebuia să trimit acasă colacii din cozile câinilor”

Am 48 de ani. Împliniți. Vă invit să considerați această poveste ca pe o mărturisire. Ca și cum m-aș spovedi unui preot și imediat după m-aș simți mai ușoară. Trebuie să mai las din povară! Și tocmai pentru asta scriu aceste rânduri. Pentru mine și pentru cei care au ochi de citit și minte de înțeles. Poate ajută pe cineva.

Treci peste tinerețe ca și cum nu ar fi fost, că nu ține veșnic. Te îndrepți spre vârsta de 40 de ani. Îți dai seama că ai ajuns la jumătatea vieții, iar asta îți amintește de faptul că nu mai ai timp. Nu că ai fi bătrână, ci că nu mai ești tânără, frumoasă, curtată etc. Și se instalează în tine o stare de tristețe care nu trece. Zici celor ce te cunosc că ești bine și confirmi cu un zâmbet. Ochii te trădează, ei nu zâmbesc, ceea ce-i determină pe cunoscuți să te întrebe din nou: „Sigur ești bine? Ești cam palidă!”

„Da, n-am nimic! vine răspunsul tău. Cred că sunt un pic obosită. ”

Așa e la început, simți oboseală acută, nevoia de a lăsa totul în urmă, de a te deconecta de lumea în care trăiești, de a putea lăsa grijile deoparte, de a-ți permite o vacanță în care să nu faci nimic. Dar toate astea sunt departe.

Am furat, am mințit, am înșelat, am băut. Până când mi-au diagnosticat diabetul și mi-au spus doctorii că dacă mai beau o să mor. Nu am făcut așa când eram în România, ci în Italia. Voiam să umplu niște goluri. Îmi era rușine de mine, dar ascundeam totul în spatele machiajului, cochetăriei, hainelor, zâmbetelor oamenilor însurați. Așteptările celor de acasă erau mari, iar eu nu le făceam față. Italia nu era de mine, dar trebuia să trimit acasă colacii din cozile câinilor.

Resursele mele vitale scădeau în fiecare zi, iar alcoolul, fustele scurte și întâlnirile interzise erau cele ce mă făceau să uit de neputință. Îmi era din ce în ce mai greu să fac față activităților zilnice, nu mă mai bucura nimic. Am revenit în țară învinsă. Ai mei au înțeles și m-au ajutat, mi-au fost alături în parc, pe stradă, la spitale. M-au susținut cu pensia și cu prezența lor fără judecată și astăzi pot spune că sunt bine.

Nu sunt un exemplu bun, dar sunt un exemplu că poți trece peste. Vedeți că nu v-am vorbit deloc despre EA, dar da, este vorba despre DEPRESIE.

În urmă cu 28 de ani, poporul român a ales libertatea, iar astăzi suntem sclavi prin lumea largă. Stați în România, dragi români, măcăr nu vă pune nimeni diagnosticul „Sindromul Italia.”

Editor: Luminița Mirela Negoiță

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it

Atenție! Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de caractere, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.