LA IARMAROC

      Prin anii 60 ai secolului trecut, trăiam în cătunul unui sat din Moldova, sat în care toți sătenii erau la fel de săraci. Atunci nimeni nu avea vreun orologiu pentru a măsură timpul. Dar nici trebuință de așa ceva nu aveam. Fiecare se trezea când voia, muncea prin apropiere, strict pentru supraviețuire.

      La școală, însă,  trebuia să fim la ora 8 iar asta era o mare problemă. Mama era cea care, imediat după cântatul cocoșului, ne trezea. Uneori câte un bezmetic de cocoș cânta aiurea, la derută, de parcă era mai adormit ca noi și, cu ochii bulbucați în cap de somn, ne ridicam anevoie din pat. Ne trezea mama când deja aveam pregatit pe masă câte un ou fiert pe care îl mâncam cu mămăliga rece rămasă de cu seara, ne îmbrăcam și mergeam la școală. Cinci km pe jos. De întârziat nu prea întârziam pentru că era rușinos iar bezmeticul de cocoș cânta mai devreme și noi aproape zilnic eram în fața școlii cu noaptea-n cap. Ajutam omul de serviciu să facă focul, la mutatul băncilor pentru curățenie, ștergeam tablele (erau mai multe clase) , apoi făceam diferite jocuri: fripta ori bâza, de-a v-ați ascunselea, cărți  popa prostul etc. Până veneau profesorii oboseam jucându-ne și ne prindea somnul tocmai când începeam orele de curs. Pe la ora 10 începeam a căsca precum mâțele care dorm iarna după sobă, dar ne reveneam pentru că nu aveam încotro.

       Deci cu școala o rezolvam fără un orologiu, dar erau și alte ocazii care acum îmi stârnesc râsul amintindu-mi-le. Satul este așezat între Pașcani și Hârlău, la distanțe egale de cam 16 km. Îmi plăcea să merg la oraș cu tata ori de câte ori avea el nevoie să meargă. Așteptam mereu clipa asta. Era pentru mine o bucurie imensă când tata mă anunța că îi voi fi tovaraș de drum.

      Într-o seară m-a întreabat dacă vreau să merg la iarmaroc, la Hârlău, deși știa răspunsul meu. Tata trebuia să ridice de la croitori, pentru un evreu, o pereche de pantaloni cusuți la comandă și, ca să nu meargă în gol, a hotarat împreună cu mama să ia din curte câteva găini și ouă să le vândă. Era pe la sfârșitul iernii. Ne-a trezit mama la o bucată de noapte spunându-ne că a cântat crestatul a doua oară și că trebuie să ne luăm tălpășița dacă vrem să prindem iarmarocul în toi. Ne-am îmbrăcat (eu cu bucurie, tata din obligație), am luat ceva în gură, că așa era obiceiul când porneam la un drum lung, tata a pus 4 găini într-o traistă de lână împletită de mama și 10 ouă învelite în foi de caiet, separate, câte 2-3 în buzunare, ne-am făcut sfânta cruce și am pornit către iarmaroc.

      Până în Zbiere, satul vecin , ar fi trebuit să mergem numai prin pădure. Era întuneric beznă așa că nu am pornit imediat la drum, ci am așteptat să mai ia cineva drumul iarmarocului. Am avut noroc. Am dat peste unul Bălașa, un ungur pripășit pe la noi, bătrân și hodorogit. Era tocmai bine pentru mine. Ei mergeau în față, discutând și ”proorocind” prețul produselor din iarmaroc iar eu, liniștit, mă târam moțăiam în spate cu ochii aproape închiși.

      Ajunși cam în mijlocul pădurii, pe la Castelul lui Buzatu, am auzit o haită de lupi urlând, îngânandu-se unul cu altul. Mi-a cam sărit moțăiala, dar aveam mare încredere în tata și bățul de corn pe care-l ținea cu îndârjire în mână. Eram familiarizat cu urletul lor, (aveam wc-ul în gradină, lângă pădure și iarna, când ieșeam seara târziu sau noaptea, auzeam lupii hăulind pe la Seaca, iar uneori, de frică, mă ridicam de pe wc și nu mai aveam nici o nevoie până a doua zi dimineață. Acum continuam drumul ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat: tata și Bălașa discutând de zor iar eu moțăind ca o găină chioampă, în spatele lor.

      Am trecut de Zbereni și ne îndreptam spre Zagavia, următorul sat. Știam drumul. Trebuia să fiu atent că aici era un pârâiaș pe care trebuia să-l sărim, adică+ în momentul în care ajungea pe buza pârâului trebuia să sărim. Dar fiind așa întuneric și eu toropit de moleșeala nopții nedormite, am uitat. Nu am auzit când tata și Bălașa au sărit și m-am trezit pe burtă în șanțul mâlos și mocirlos de apă stătută. Tata m-a ridicat de-o aripă, m-a întrabat dacă sunt bine și a încercat sa mă spele. Arătam ca naiba pentru că apa era la fel de murdară ca mine. M-a aranjat cât de cât, mi-a atras atenția să fiu mai cu băgare de seamă și să nu mai dorm în „papucii statului” (o vorba a lui când ocolea să-mi zică prost), apoi ne-am urmat calea. Tata și moșul au început să depene amintiri despre războiul la care participaseră amândoi. Îmi plăceau poveștile astea, îmi trezeau mereu interesul deși le mai auzisem de multe ori. Dar de fiecare dată aveau alt suspans și alte amănunte încât le ascultam ca și când ar fi fost pentru prima dată când le auzeam. Țineam distanța mai scurtă între mine și ei să nu-mi scape nimica. Din câte vorbeau, înțelesesem că luptaseră pe fronturi apropiate, amândoi împotriva rușilor. Tata pe frontul de lângă Pașcani, Bălașa la Roznov.

      Părintele meu îi povestea cum au rupt rușii frontul și a căzut prizonier. Spunea că aia a fost cea mai urâtă zi din viata lui! L-a bătut un rus cu hamul de la cal, confundându-l cu altcineva care-i era, probabil, antipatic. În câteva zile de prizonierat a mâncaseră doar un pic de terci. Apoi după ce-i organizaseră și încolonaseră în direcția Hece-Lespezi-Botoșani, porniră în convoi. Fiind un copil la 17 ani, fără frica urmărilor și gravitatea riscului, tata s-a lăsat tot mai spre coada coloanei, care era imensă. Când a ajuns ultimul din rând, la momentul potrivit, pe când soldatul rus, santinela călare, privea în față și era destul de departe de coada coloanei, copilul prizonier, ignorant, a sărit în șanț. Nu l-a văzut nimeni! Cu coada ochiului ținea în vizor cascheta soldatului care se îndepărta, însoțind coloana de nefericiți spre negrul Gulag sovietic. Tata scăpase!

      Apoi s-a dezbrăcat de hainele de soldat, rămânând în cămașa și un fel de ițari pe care-i purta pe dedesupt. După peripeții și pericole s-a văzut ajuns acasă, în cătunul din pădure unde-l aștepta bunica și ceilalți frați plini de sărăcie și amar. Ascultând povestea, pe nebăgate de seamp, ne pomenim la podul de peste Bahlui. Podul era o punte de lemne crăpate, înnegrite de vreme și tocite de atâtea nevoi încât te apuca frica la gândul ca ești nevoit sa treci peste el, la o înălțime care-mi făcea frică uitându-mă la luciul apei noroioase. Totuși, spaima mea cea mare fu când m-am uitat dincolo, pe malul râului, unde, ca la un fel de vamă medievală, stătea la cerșit un grup numeros de personaje hidoase: țigani de diferite sexe, vârste și deficiențe, mai mult dezbrăcaâi, zdrențăroși, schimonosiți și distorsionati, care întindeau ostentativ mâinile, apropiindu-se ca să ne împiedice posibilitatea pătrunderii pe pod. Ungurul Bălașa, om în vârstă și slăbit de chinurile vieții, m-a prins de mână și se ținea aproape de tata care înainta prin sleahta de cerșetori, oțărându-se fără frica înspre ei, fluturând bățul de corn noduros ca pe o armă ce-i dădea putere și-i atrăgea respectul celorlalți.

      Ieșiți din învalmașeala cerșetorilor de pe podul de la intrarea în Hârlău, trezindu-ne buimăciți în oraș, ne-am tras lângă o dugheană mai lăturalnica să-și facă tata planul și să caute găinile din traistă. Dezlegând baierele, a scos găinile cu picioarele legate de mama, de  când le băgase și, ce sa vezi? Mare dandanaie se abătuse asupra noastră:  două dintre găini zăceau inerte, blegi, moarte adică. Tata chiar zisese odată că nu pot păți ceva, având în vedere ca traista este împletită în ochiuri, nu țesută des în războiul de țesut. Așa că doar două din ele supraviețuiseră drumului.

       – Ei, lasă că sunt două găini, nu două vaci moarte! Sa fim noi sănătoși! a spus cu amăraciune.

       Ne îndreptăm spre iarmaroc sa vândă tata cele două găini supraviețuitoare și cele zece ouă rămase intacte în buzunare. Însoțitorul Bălașa s-a despărțit de noi, că avea treburi prin alte părți, iar eu și tata am luat-o spre partea de sud a orașului unde se ținea iarmarocul săptămânal. Tot lângă apa Bahluiului. Deabia acuma mijea de ziuă. La orizont se arătau zorii timizi, alungând-o pe stăpâna ceață densă, umedă, rece ca o babă tristă. Începeau să-și facă apariția țărani slabi, ponosiți, peticiți în zeci de culori, căruțe scârțâitoare, cu roți betege care desenau, în traiectoria lor,  de douăr ori lungimea drumului parcurs. Căruțe în care țăranii își aruncaseă, într-o dezordine ordonată, mărfurile speranței unei afaceri de o zi…

      Ajunși în iarmaroc, văzurăm oameni pestriți la chip și îmbrăcăminte, săraci nevoie mare după chipuri, storși de muncă și nevoi nenumărate, încercând să vândă și cumpere, după  nevoi, fel de fel… Tata s-a așezat aici, lângă capătul unui pod ce traversa apa Bahluiului. S-a apropiat de el un evreu bărbos, slab, mic de statură, îmbrăcat cu haine ponosite și o tichiuță albă pe cap. A întrebat dacă vinde găinile cerându-le pe amândouă, cu cele 10 ouă, încercând să plece zicând printre dinți tatei „vino după mine!” Tata l-a prins de mână și l-a îndeamnat să-i plătească acolo, pe loc pentru că mai avea treburi prin iarmaroc. Evreul s-a supus rânjind și i-a plătit 48 lei pe două găini și 10 lei pe ouă.

       Încheiată târguiala, fără să avem timp să ne gândim ce vom face, a aparut o căruță cu un cal numai oase și piele, nu mai mare decât o capră bună. Vizitiul era un bătrân păros ca o maimuță lângă care mai erau o babă și-un porc mare. Voiau să traverseze podul lui Păcală, din lemnul șubred și cu scânduri lipsă, „una moale, una tare”… Chior, calul era dus din hățuri când, ajunși pe pod, roțile de lemn ale căruței au început a hurui pe lemnele betege, calul s-a speriat și a luat-o aiurea, știuluc, direct spre apă. Moșul vizitiu, cu mișcări abile pentru vârsta lui, fu jos dintr-o săritură salvânduși pielea cât ai clipi.  Calul a rămăsese spânzurat cu gâtu-n hamuri, speriat și dând din picioarele slăbănoage. Oamenii din jur încercau să taie la repezeală lanțurile cu toporul din căruță! Baba țipa și se văicărea, dar nu sărea de acolo nici moartă. De porc nu mai vorbea nimeni…

       La un moment dat calul a scăpat din hamuri și a căzut în apă. Mi s-a oprit respirația crezând că îl va lua apa și-l va duce la vale, dar nu. Animalul avusese  noroc, s-a ridicat din apa mâloasă, a ieșit pe margine și căuta frunze uscate să mănânce. Ne-am văzut de ale noastre, tata a cumpărat un sac de 40 kg cu grăunțe, l-a luat în spate și am mers în oraș ca să cumpere pâine, zahar și ulei.

Ajunși la un chioșc de pâine, tata mi-a dat 4 lei ca să iau două pâini. El a rămas paznic la sacul cu boabe. M-am așezat la coadă salivând după mirosul bun al pâinii, unde mulți oameni flămânzi ca și mine își așteptau supuși rândul Eram plin de speranță că peste puțin voi savura pâinea moale, cu gust dumnezeiesc, mai bună decât toată pâinea pe care o făcea mama acasă… Însă, ghinion! Niște evrei bărboși, cu tichiuța pe cap, au început să se certe zgomotos și să țipe din toți rărunchii. Eu, văzând asemenea vânzoleală și țipete într-o limbă necunoscută, m-am speriat așa rău încât mi-a trecut foamea și-am tulit-o la tata povestindu-i deznădăjduit toată întâmplarea. S-a dus el atunci și s-a întors cu două pâini și câteva felii de salam. A cumpărat și ulei, zahăr și o jucărie (o goarnă) din plastic pentru mine. Așa m-am bucurat încât eram în stare să car eu sacul cu grăunțe în spate!

       Am ieșit din oraș, ajungând iar la podul de peste Bahlui unde ne aștepta oastea de vitregiți ai sorții: țigani strâmbi, orbi, scofâlciți ca într-o sculptură nereușită a unui începător al dălțiii. Au tăbărât pe căruța noastră să fie milostiviți. Tata, cu bățul de apărare în mâna, a reușit să se strecoare, dar eu, fără vlagă și curaj, am rămas captiv precum un pui de suricat între hiene. Îmi spmulseră traista cu pâine, ulei, zahăr și… jucăria.

       Tragedieee! Tragedie mare! Tata, țăran vânjos și călit, a pus sacul bine după gât și, ținându-l c-o mână, a alergat până l-a ajuns din urmă pe cel care îmi furase traista. L-a altoit cu bățul de corn pe unde-a apucat, până când, scărpinat bine cu bătaia, țiganul a scăpat traista din mană și dus a fost. Ceilalți nu s-au mai apropiat și așa am scăpat de „vama podului”.

       Ne-am continuat drumul spre casă. Eu turuiam de zor din trompeta cea nouă fără să mai simt gălăgia din burta lihnită de foame. În Zagavia, pe o porțiune uscată, a lăsat tata sacul jos și a spus că trebuie să mâncăm un pic sa avem forță sa ajungem acasă. Am mâncat pâine cu salamul cumpărat. Mai mult pâine, e drept, pentru că salamul era puțin iar cum pâinea cumpărată o mâncam foarte rar, mi se părea că are gustul salamului. Dintr-o fântână cu ciutură am băut apă apoi, reluând drumul spre casă.

       Găinile moarte? I-a spus tata mamei că prețurile-n iarmaroc era mici și că pe patru a luat cât pe două.


Povestiră de Petre Chihaia, 
redactată de Doina Mustățea

Foto copertă :
Iarmaroc la Bârsești (Vrancea). Foto: Cristi Merchea