joi , 13 decembrie 2018
660×220 Studio Mihaela Merchea

Laura Vasii – „Dacă vrei și ești pregătit, poți”

          Emigrația românească a atins cote inimaginabile iar asta nu este demult un secret. Pleacă româniii, fug din țara în care s-au născut și în care au visat la o viață frumoasă. Pleacă acum nu neapărat din cauza condițiilor economice proaste (oricum existente) cât mai ales pentru situația politică, social degradată și degradantă.

          Există, printre românii emigrați în Italia, și oameni care au plecat nu de rău. Ci, pur și simplu, pentru că s-au simțit capabili, că au știut că pot mai mult, dar nu au reușit acolo unde s-au născut. Iar cazuile românilor care s-a simțit strâmtorați într-o Românie care oferă puțin sunt nenumărate. De cele mai multe ori, acești emigranți excelenți, nu sunt la vedere.  Oamenii aceștia nu au timp nici de fanfaronade Facebook, nici de tag-uri pe Instagram, nici de stat cu berea în față pe vreo terasă de la Anagnina, Roma.

            Acești emigranți au scopuri bine definite în viață, sunt tenaci, silitori, isteți, muncitori și fac ceea ce fac cu simț de răspundere. Devin profesioniști, artiști, specialiști, savanți, de ei depinzând nu doar cei ca ei, emigranții, ci înșiși cetățenii țării care i-a adoptat. Iată un exemplu elocvent.

 

            Aproape de stația de metro Cipru (Roma), pe o străduță adiacentă, pe vitrina unui biorou scrie cu litere deo șchioapă, lângă sigla ATI (Asociația Tributariștilor Italieni), Laura Vasii. Înăuntru, în timp ce aștept să vorbesc cu dottoresa, doi chinezi intră să-și ridice documentație iar îanite de a intra ies alți clienți, două românce. E un du-te-vino în biroul „comercialistei” (contabilului) Laura Vasii.

Singura contabilă româncă din prima generație emigrată la Roma înscrisă în Ordinul Contabililor. 

 

Eu tot ieșeancă mă simt

          – De unde ai pornit în lumea largă?

          – Născută în Iași, de mică , de la 9 ani, am plecat la Ploiești unde tata lucra ofițer iar mama la Electrica.

           – Ești mai mult prahoveancă atunci…

           – Da, chiar dacă nu-mi place, vine promt răspunsul. Eu tot ieșeancă mă simt.

          În 2000, Laura  emigrează după ce absolvise liceul de matematică-fizică din Ploiești, urmat de Academia de Științe Economice din  București.

 

          – Ți-au plăcut de mică științele exacte?

          – Nu, absolut. La început, până la liceu, îmi plăcea limba română, participam la olimpiade pe această materie, la limba engleză… 9,90 la română și 6 la matematică sunt primele note de intrare la liceu pentru ca ulterior să se

         La ASE am mers mai mult pentru că, poziția de director economic în rafinăriile din Ploiești, era o situație de viitor asigurată. Nu știam ce întorsătură aveau să ia vremurile. Era un domeniu stabil și foarte căutat pe atunci. Iar cei cu ASE-ul pe care eu l-am terminat în 1996, aveau această șansă.

          O primă lovitură a vieții este pierdera tatălui care o face să facă facultatea la seral, dar să și muncească. Viața e grea și adaptearea este un lucru esențial.  Angajată în Poșta Română, Laura nu se va mulțumi și va merge și la concursuri pentru a-și ridica poziția în companie, unul dintre acestea propulsând-o pe postul de inspector financiar al Regionalei Prahova.

          O perioadă în care-și va găsi și jumătatea, un italian, cu care va avea un copil. „Tatăl fiicei mele e italian”. O fetiță care, în decizia plecării într-o nouă aventură, Italia, va atârna greu.

 

Italia – mă așteptam să găsesc o societate mai evoluată în ceea ce privește poziția femeii

 

          În anul 2000, Laura însă își va urma soțul și va ajunge la Roma.

          Nu este vorba de nici un fel de aventură, de fugă sau treceri clandestine de frontieră, așa cum de cele mai multe ori am auzit și citit. Laura va ajunge în Italia în mod normal, ca o persoană care își caută un alt drum în viață alături de soț și de fetiță, mai ales că cea din urmă era pe punctul de a începe școala. „Viitorul nostru era în Italia, deci era bine să înceapă clasa I aici”.

       

– Care a fost primul impact pe tărâm italian?

         – Primul impact? Dureros. Dureros pentru că mă așteptam să găsesc o societate mai evoluată în ceea ce privește poziția femeii. În schimb am întâlnit concepția despre femeia casnică, care la noi, în România, nu exista. Mai ales la oraș. Iar într-o metropolă ca Roma, capitală, chiar nu credeam că pot să mai găsesc așa ceva. În regimul comunist toate mamele de la noi munceau.

         La acea vreme, în 2000, lumea cu care intram în contact, mamele copiilor care erau colegii Alexandrei (fiica sa) sau femeile din familia soțului meu , multe dintre ele tinere, erau casnice. Eu am vrut să muncesc imediat, nu să stau acasă. Am început  ca femeie de serviciu la o școală după care am mers la cantina școlii fiicei mele. Din păcate nu am găsit înțelegere pentru ceea ce făceam eu, sau pentru că voiam să fac ceva. Nu am găsit nici la noua mea familie de aici din Roma.  Trebuia să stau acasă. Când am spus că mai vreau și să fac ceea ce eu învățasem, pe baza meseriei mele, am fost cu adevărat boicotată.

          m-am simțit ca Alice în Țara Minunilor… 

           Iubitoare de frumos, de nou, neastâmpărată într-o lume nouă care oferea mult mai mult, Laura se înscrie la un curs de Istoria Artei la filiala din Roma a Facultății pentru Străini din Perugia. Întotdeauna am iubit arta, dar am spus: unde-i mai nimerit decât la Roma să faci un curs de istoria artei? Aveam trei luni dar voiam ceva.

           În 2002, la sfaturile unei profesoare de suflet, se înscrie la  Facultate de Limbă și Literatură Italiană din Siena. „Trei ani de școală… O nebunie! Cu copilul după mine, cu păpușile după mine, cu profesorii care aveau grijă de fetiță… A fost foarte frumos! Specificul acelei școli m-a făcut să cunosc lume de peste tot: japonezi, americani, polonezi etc.  Eram o străină și cunoșteam această experiență a emigrării. Intrând în contact cu atâtea culturi și comunități, m-am simțit ca Alice în Țara Minunilor… În pauză schimbam impresii din viețile și locurile fiecăruia… M-a ajutat foarte mult și pentru profesie, pentru limbă, dar a fost mai ales o experiență care m-a îmbogățit, m-a împlinit.

           – Este Italia, acum, o Țară a Minunilor pentru tine?

           – Nu pot să o numesc o țară a minunilor, pentru că Italia are și ea defectele ei. Dar Italia îți permite, dacă tu ești capabil și vrei cu adevărat, să faci ceva… îți dă această posibilitate. E o societate care îți permite. Trebuie să vrei cu adevărat. Probabil că este mai greu decât în America, dar față de România, aici poți să faci ceva. Sunt convinsă că în România n-aș putut să fac asta de una singură.

  •            – Te-ai întoarce în România și în ce condiții…?
  •            – Nu, vine sec și imediat răspunsul. Nu m-aș întoarce pentru că familia mea este aici. Copilul meu merge la școală aici, acolo nu mai am pe nimeni. Iar profesional ar trebui să o iau de la capăt încă o dată.

       În 2007, Laura, alături de alți compatrioți, va deschide o asociație, Dacia Felix cu care va organiza multe lucruri frumoase: și scoate un dosar plin cu documente și mărturii ale lucrurilor frumoase făcute: expoziții, întâlniri, lansări de carte, teatru, promovări ale talentelor românești, manifestări săptămânale în favoarea femeii și condiției sale.

       Cu o pregătire din ce în ce mai bună și diversificată dar mai ales cu dorința de a face ceea ce știe și-i place, Laura va lucra mai bine de un an ca traducător la unul din sectoarele primăriei Romei. Străinii, românii în particular, aveau nevoie de asistență.

 

     Materia fiscală italiană era o mare necunoscută, astfel că va intra la biroul CAF (centru de asistență fiscală) al unui sindicat. Va evolua și toată tenacitatea sa va da încredere celor cu care lucrează și care-o pregătesc pentru a da examene, pentru a constiui patronatele ENAC. Nu numai, va deveni responsabil provincial al acestei entități pe care o va conduce mai mult timp.

          Un alt an va urma o altă experiență, cea a intermedierii serviciilor patronatelor cu cele ale primăriilor, prefecturilor, chesturilor, lucru deloc indiferent dată creșterea tot mai mare a nevoilor străinilor angajați dar și deveniți antreprenori.

           – Cu cinci ani în urmă, în 2013, m-am decis să mă ocup doar și numai de contabilitate. Pentru că atunci când faci mai multe nu le faci bine. Atunci am preferat să las asociația, să las sindicatele și să mă dedic eclusiv profesiei mele: cursuri, pracitici în birouri de contabilitate, școală de formare pentru Ordinul Contabililor… De acest m-am înscris și în Asociația Tributariștilor Italieni fără examen, pe merit.

          – Funcționează în Italia meritocrația?

           – Absolut. Dacă vrei și ești pregătit, poți.

 

           – Proiecte de viitor?

           – Vreau să dezvolt tot mai bine acest birou și să devin, pe cât posibil, un punct de referință pentru antreprenorii româmni și străini. Noi avem aici clienți africani, sud-americani, chinezi, români… De ce pentru cei străini în principal?

    Pentru că, în mometul în care tu simți, trăiești, ai o experiență de emigrare, față de alte persoane care vin aici si sunt tot emigranți, ai o sensibilitate aparte. |Reușesc să înțelegi dificulștățile pe care le au, să-ți dai seama unde trebuie să insiști, care sunt laturile unie persoane ca

           – Deschid românii, străinii, firme?

            – Eu am mai mulți străini decât italieni dar la cursurile la care particip mereu (pentru că e mereu nevoie de actualizare și formare) există o creștere mult mai mare a strinilor care deschid firme decât italienii. Au mai mult curaj pentru că sunt cei care au rioscat să emigreze, curajul nu lipsește.

          PS. O oră de vorbă cu Laura și nu a stâlcit un cuvânt românesc.