Limba română – lacrima și râsul sufletului meu…

 

     

 

Luminița Aldea _________

 

    Astăzi am mers la Fălticeni cu ocazii. A oprit o mașină cu mai multe locuri. În față erau două persoane mai în vârstă. În spate o familie cu un copil. Eu trebuia să urc și să ocup un loc pe rândul al treilea de scaune, dar pentru asta bărbatul tănăr de pe al doilea rând a trebuit să coboare, să rabateze scaunul lui din margine și să îmi facă loc să urc. Șoferul îi explica cum să facă: trebuia să tragă de o manetă și apoi să aplece scaunul în față. Bărbatul spunea că nu înțelege.

      – Este o manetă acolo, în laterală! Trage de ea, apoi rabatează scaunul! repeta șoferul cu calm.
     

       Omul nu înțelegea și pace. Eu eram pe punctul să renunț și să aștept altă mașină, dar printr-un miracol a reușit să îmi facă loc și am urcat.
     

       Mașina rula spre Fălticeni și eu priveam pe geam. M-a trezit din admirat peisajul topit de razele fierbinți ale soarelui soția bărbatului:
       

       – Noi no mai știm bine lingua rumena. Soțul non capisco che zice șoferul din causa la asta nu știa cum să dea scaunul. El no mai auzit de molto cuvinte ”manetă” și altele. Noi vorbim italiana de multo ani. Și bambini la grădiniță vorbește doar italiana. Acum, la bunici, au învățat ”poco” rumena.

      Eu am zâmbit amar și mi-am mutat privirea spre câmpurile aurii, dar goale rămase după treierat. Pentru o fracțiune de secundă ochii mi s-au intersectat cu privirea șoferului și ceva din figura lui îmi spunea că îi vine să înjure, dar se abține. 

      – Noi locuim la Torino. Am stat și la Milano. Nu ne-am întoarce aici pentru nimic în lume. Acolo viața e multo bono. Soțul merge la ”Svițera” lunea și se întoarce vineri. Câștigă foarte bine acolo, turuia femeia.

       – Vreți să spuneți Elveția? am întrebat-o. 

       – Nu, doamnă, ”Svițera”! mi-a răspuns repezit, apoi a adăugat: Ați fost vreodată în Italia? 

       Am dat din cap că nu. 

       – Dacă nu ați fost și nu știți unde e Svițera mai bine taceți!

       Am tăcut. Nu am avut curaj să îi spun că vorbește bine româna când se enervează și uită să fie sclifosită și cu aere cosmopolite. Șoferul mă privea în oglindă. Dacă îl pufnea râsul îl pocneam. S-a abținut. A scăpat. 

      Tăcerea grea a fost întreruptă de un glas ca un clinchet de clopoțel.

       – Mami, ”vreu” apă! a cerut vorbind dulce moldovenește copilul.

      – O, mia bambina vrea aqua! a exclamat mama și a scos din geantă o sticlă.

       Am dat banii de drum și am coborât la aer să respir. Șoferul a claxonat în urma mea. M-am întors spre el. Râdea cu gura până la urechi. Am râs și eu și am făcut un semn de neputință cu mâinile, apoi mi-am căutat de drum.

       Mergând pe stradă mi-am amintit de nașa fiului meu cel mic care locuiește de vreo cincisprezece ani în Italia și care moare de dor de România. De câte ori se întoarce în țară îi spune soțului imediat ce trec de vamă: Am intrat în România! Dacă spui un singur cuvânt în italiana, chiar și din greșeală, te omor! Ea nu a uitat niciun cuvânt în limba română, cel puțin când vorbește cu mine…

         În urmă cu ceva timp am fost la o bere cu un grup de cunoștințe. O familie din acel grup a locuit mult timp în Italia. Bărbatul a povestit: 
M-am angajat la un restaurant. În a doua zi de lucru, patronul mă întreabă: Che semnifica la rumena ”animaluldracului” ? Ce Dumnezeu să-i răspund?!… Tăceam și îl priveam. El a adăugat în limba italiană: Am avut înaintea ta un român și de câte ori îi ziceam ceva el răspundea: ”animaluldracului”. Che semnifica?!

 

        Alt bărbat, din același grup lucrează în Anglia în construcții, și a spus și el o poveste hazlie: Mergeam la lucru. Am trecut pe lângă un șantier unde niște negri săpau la o fundație. Am tresărit auzindu-i. Știau româna! În câteva minute am auzit toate înjurăturile și porcăriile în limba română. ( Bărbatul a spus de-a dreptul ceea ce a auzit, dar calculatorul meu nu suportă să reproduc; roșește ecranul și tastatura se blochează). M-am uitat lung. Nu erau bruneți de-ai noștri. Erau africani, africani! De unde să știe ei toate expresiile dezbracate ale limbii țării mele!?

       M-am apropiat și i-am întrebat în engleză, de unde știu românește. Mi-au răspuns în cor zâmbind cu gura până la urechi: Avem colegi români! Ei ne-au învățat să vorbim românește! Am tăiat-o înainte de a-mi spune ce nume poartă sculele lor de construcții în limba țării mele… 

       Dar e haios că în loc de hârleț sau lopată toți cereau o…. sau o…. Sau că în loc de târnăcop spuneau ceva ce scria pe o plăcuță de înmatriculare buclucașă… 

23.8.2018

 

Lasă un răspuns