Mamă a șapte copii și pumnul de fasole

Greu s-a hotărât să părăsească cei șase copilași și să plece la spital. Se simțea rău, boala o măcina încet, în fiecare zi simțea că are tot mai puțină putere. Trebuia să meargă să se interneze în alt județ, pentru că la ea în județ, nu exista aparatul medical care i-ar fi putut salva viața. Se operase ceva ani în urmă, dar soarta îi fusese potrivnică și tumoarea crescuse la loc.

Ca și cum nici nu plecase de-acolo. Nu a avut bani de medicamente, aștepta mereu gratuitățile date de stat însă nu erau niciodată suficiente. A avut 7 copii de hrănit, acum mai avea 6, cea mare se căsătorise. Era încă tânără, dar sărăcia a împins-o să-și ia viata în propriile mâini iar din adolescentă a devenit femeie maritată. Într-o sacoșă de panză și-a pus câteva haine vechi, dar bune, altele nici nu avea, pentru că nevoile copiilor erau multe și mari, gurile lor flămânde aveau nevoie zilnic de hrană.

Soțul muncea cu ziua prin sat, dar la sfârșitul fiecărei zile din caștigul muncii de peste zi, o bere, poate două, i se părea îndreptățit sa bea, că doar el muncește, îl auzea spunându-i, ori de câte ori îi reproșa că nu ajung banii să cumpere pâine și cartofi sau fasole. Cel mic avea 6 ani iar acum o ruga plângând să nu plece, îi promitea că, de va ramâne, va fi cuminte, chiar mai cuminte decât toți ceilalti.

O durea sufletul vazându-i lacrimile pe obraz. Era slăbut și întotdeauna îl îmbrăca cu hainele și încălțările fraților mai mari, nu-și amintea ca în cei șase ani, de când îl avea, să-i fi cumpărat o haină nouă. Nici celorlalți nu prea le cumpărase, că banii lipseau mereu, însă erau oameni cu suflet bun care le aduceau hainele pe care nu le mai foloseau copiii lor și astfel, copiii săi erau în rând cu ceilalți. Cu inima strânsă, cu sacoșa de pânză în mână, cu ceva bani împrumutați în buzunar, a plecat către spital. O vecină i-a împrumutat banii de drum, altfel de unde avea să scoată ea atâția bani, că doar nu costă puțin să plătești biletele pentru a te plimba cu trenul de la un județ la altul. Ajunsă în fața spitalului, își făcu semnul crucii, așa cum l-a făcut și când a ieșit din casă și s-a rugat lăcrimând, la bunul Dumnezeu, să-i țină copiii sănătoși și să dea atâta minte soțului ei încât, în lipsa ei, să nu bea toți banii ca să ducă o pâine celor 6 guri flamânde de acasă.

Abia apoi i-a cerut lui Dumnezeu să o țină sănătoasă, să se întoarcă la copilașii ei, să continue să-i crească și să-i facă mari. A intrat în spital cu inima strânsă, tumoarea recidivase, avea dureri și erau zile când doar dragostea pentru copiii săi, o mai ajuta să se ridice, să le pregătescă ceva de ale gurii. S-a așezat la rând, în fața cabinetului medical, de unde trebuia să i se facă internarea.
Toată ziua a așteptat acolo, abia spre seară au trimis-o la etajul opt al clădirii spitalului, într-un salon în care mai erau încă șapte femei, toate suferinde de aceeași boală necruțătoare: cancer.

Fiecare își avea povestea ei, fiecare avea întipărită pe chip durerea provocată de boală. La vizita de seară, medicul de gardă și asistentele nici nu au salutat-o, nu i-au controlat fișa de internare și nici medicamente nu a primit, cum au primit celelalte bolnave. Poate pentru că abia fusese internată, a gândit femeia. A doua zi dimineață la vizită, alt medic, alte asistente, aceeași poveste: nimeni nu a întrebat-o dacă o doare ceva. Spre ora zece, celelalte bolnave au pleacat în grup din salon, ea a rămas, la întoarcere i s-a explicat că au fost să facă radioterapie, că doar pentru asta erau acolo. Și ea tot pentru asta venise, numai că nu o chemase nimeni să i-o facă. În acea zi, înmărmurită, a aflat de la camaradele de salon, că fără să dai plicul medicului, chiar bolnav de cancer fiind, nu se vor uita medicii la tine.
Ea nu avea bani, dacă i-ar fi avut, i-ar fi lăsat soțului să cumpere de-ale gurii pentru copii. Or fi mâncat ceva azi? A uitat, parcă, de boală, a uitat de ce era acolo, ideea copilașilor ei nemâncați, o facea să sufere mai mult decât boala. După o săptămână de spitalizare, tot ceea ce obținuse, fusese câte o farfurie de mâncare la prânz și seara la cină. În rest… cu toții așteptau plicul.

Medicul curant, asistenta, infirmiera, până și femeia care făcea curățenie, sau cea care schimba lenjeriile paturilor, parcă așteptau să li se bage ceva în buzunar. In timp ce copilașii ei, poate, erau înfometați… Era ora de vizită iar vecina de pat își întreba fiica dacă au însămânțat fasole, pentru că timpul însămânțării era pe trecute.

„Nu aveți să-mi dați și mie un pumn de boabe de fasole d-aia de păstăi?” se trezi femeia cerând. Fusese iarna grea, gurile de hrănit multe și a fost nevoită să fiarbă și ultimul pumn de boabe. „Mâine îți aduc.” i-a răspuns fata.

A doua zi dimineață, devreme, s-a trezit, a aranjat bine patul care nu-i fusese schimbat nici măcar o dată, și-a pus în sacoșa de pânză hainele cu care venise și s-a așezat pe marginea patului. Au adus ceaiul de dimineață pentru bolnavi iar ea l-a refuzat, a trecut medicul să facă vizita de dimineață, pe ea parcă nici n-a văzut-o. Când a venit fiica vecinei de pat, i s-a luminat chipul, un zâmbet a luat locul tristeții când aceasta i-a întins o punguliță cu boabe de fasole. „Apoi mă duc…” zise încet femeia, luându-și sacoșa în mână și punând cu grijă în ea pungulița cu boabe de fasole, „Decât să mor aici ca un câine, mai bine mor acasă, lângă copiii mei, cel puțin apuc să pun boabele în pământ, ca să aibă ce mânca cu toții la iarnă.”

Doina Mustățea

*Textul face parte din cartea „Destine”

 

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it

Lasă un răspuns