Mămăliga

    Emigrată în țara lui Voltaire din „îndepărtatul” Adjud, Delia Buculei a luat cu ea cele mai frumoase amintiri din copilărie, cele pe care nu le poți șterge niciodată din suflet. Iar momentul mămăligii pe masa mică, rotundă, este, pentru unii, unul special. 

Delia Buculei _______________

       

MĀMĀLIGA, Ce cuvânt drag mie!

      De care mă leagă amintiri din timpuri trecute, îndepărtate. Mirosul ei se amesteca cu fumul lemnelor ce trosneau în soba maicăi. Seara, când vacile veneau de pe Ghermăna, punea maica de măligă. O fasole de post aștepta cuminte într-un ceaun cu fundul înegrit de vreme. Castroane din lut, împodobite cu motive populare, linguri din lemn și aluminiu, cănițe din metal, emailate, toate pe o masă joasă din lemn, lângă prispa din chirpici.

       Mesteca maica cu melesteul aurul porumbului râșnit, și, după un timp care pentru noi, copiii, părea o veșnicie, fundul din lemn întâmpina fierbințeala aromată a măligii rotunde. În timp ce sunetul lingurilor pe pereții castroanelor acoperea vocile noastre, ceaunul mămăligii își continua treaba pe foc. Maica vărsa lapte să fiarbă peste crusta măligii din ceaunul pus pe pirostrii. Desertul nu era o prajitură sofisticată ci laptele ăl din ceaun. Bătălia pentru fundul ceaunului era aprigā. Toate lingurile voiau să râcâie fundul ceaunului. Maica ne certa cu vocea ei domoală:

         – Da’ stați, fā fâțelor, stați, bre, ghinișor!

         Mămăliga plutea senină în castronul cu lapte… Mirosul ei … unic!

         Care n-ai mâncat în viața ta lapte cu mămăligă? Lapte fiert in ceaunul în care a fiert mămăliga?

         Of,… cum zicea Eminescu: „Unde ești, copilarie, cu pădurea ta cu tot?”