Maria – Cu bătăi, așa au trecut anii peste mine

Doina Mustatea

·          Campania împotriva violenței în familie, demarată de ziarul Emigrantul, a început să dea roade. Nouă femei s-au alăturat în ultimile zile. Nouă femei care au avut curajul și puterea de a spune NU acestor violențe și de a-și denunța agresorul.

Poveștile lor sunt triste și dureroase, dar expuse aici au rolul de a încuraja alte femei să reacționeze în fața celor care le chinuie și le fac fiecare zi din viață un calvar. În plus multe dintre ele, denunțându-și călăul, își salvează viața.      
Fiecare poveste în parte are ceva în comun cu cealaltă: violența. Însă fiecare femeie trebuie să știe și să înțeleagă că absolut nimeni nu poate avea drept de viață și de moarte asupra vieții ei și a copiilor ei.

  Maria a avut curajul să lase în urmă pe cel care o trata ca pe un obiect și pe care îl folosea doar când avea nevoie și chef. Povestea ei, trimisă la redacție, înseamnă ca ea este o învingătoare care avut curajul de a spune ”stop!” violenței.

Amintirile mele despre mine când eram foarte mică îmi aduc în minte timiditatea mea. Eram un copil firav și foarte timid, atât de timid încât deschideam gura doar ca să mă hranesc. Mama, o femeie micuță de statură, muncea ca o furnică de dimineață până seara iar când eu am crescut mai mărișoară nu m-a implicat niciodată în treburile casei. Poate lipsa puterii mele (eram un boț de om) sau incapacitatea mea de a intra în contact cu ceilalți au determinat-o să mă lase să decid eu când vreau și pot să mă alătur ei în treburile gospodăriei. Dar cea mai bună explicație a deciziei ei era că îi plăcea să facă totul singură, cu mâinile ei. Am crescut într-o localitate frumoasă, – așa am vazut-o eu mereu-  și-mi plăcea să îmi petrec solitudinea pe coclauri, admirând natura și toate vietățile ei. Nu am avut niciodată jucării și nici nu am crezut că trebuie să am. Părinții mei erau oameni săraci dar muncitori iar mie îmi era suficient că aveam timpul necesar să umblu prin văiugile pline de verdeață și pârâiașele din jurul casei noastre. Mama mi-a povestit mai târziu că am fost un copil bun, nu am plâns niciodată și că eram atât de tăcută și liniștită că își punea uneori întrebarea dacă sunt normală.

Din cauza sărăciei și neajunsurilor părinții mei se certau des iar când a venit vremea să merg la școală timiditatea mea exagerată mi-a creat foarte multe probleme. Nu aveam curajul să vorbesc nici când eram întrebată ceva de către învățător sau când trebuia să primesc note. Asta m-a situat printre cei mai slabi copii din clasă, iar notele erau întotdeauna cele mai mici. Severitatea învățătorului a atras asupra mea și antipatia celorlalți copii pentru că, uneori, din cauza mea era pedepsită întreaga clasă. Astfel, copiii din familii înstărite, ai căror părinți veneau des la școală și se interesau de situația lor la învățătură, au început să se comporte urât cu mine și încercau cumva să se răzbune pentru neplăcerile provocate și pedepsele primite din cauza mea. Asta m-a izolat și mai mult de ceilalți. Începusem să urăsc școala.

Într-o zi am aflat că mă voi mărita.

Pe la 16 ani ani, deși adolescentă, eram același copil singuratic și aproape mut. Am început să muncesc pentru că lipsurile erau mari și cam venise timpul să îmi iau viața în propriile mâini, ca majoritatea colegelor mele. Una chiar s-a măritat. Urmatorii 3 ani au fost cei mai frumoși ani din viața mea pentru că îmi formasem o lume în care eram o prințesă și de fiecare data când reușeam să cumpăr ceva pentru mine mi se părea că nimic mai frumos pe lume nu mai există. Într-o zi am aflat că mă voi mărita. Știa tot satul, eu am fost ultima care a aflat că în toamnă voi fi mireasă. A fost o înțelegere între viitorii socri și tatăl meu. Așa era atunci, căsătoriile erau aranjate de familii în funcție de cerere și oferta, adică de zestre. Părinții mei aveau ceva pământ la care viitorii mei socri năzuiau. Mi-am acceptat soarta pentru că oricum nu știam cum aș putea refuza sau protesta. Aveam deja vârsta când aproape toate fetele erau măritate iar ăsta era rolul unei femei: să se mărite, să aibă copii și să „fie la casa ei”.

Așa au trecut anii peste mine

Am învățat în grabă să fiu soție și mamă și parcă luasem locul mamei mele: alergam și munceam de dimineață până seara ca un robot. La scurt timp după căsătorie bărbatul meu a plecat singur de acasă la horă-n sat. Nu s-a sinchisit că ar fi trebuit să fiu și eu cu el sau că trebuie să mergem împreună ca un cuplu. Atunci am primit primele înjurături și tot atunci mi-am zis că doar nu-i un capăt de lume dacă sunt înjurată pentru că așa făceau toți bărbații. Apoi au venit și loviturile. Multe și dese. Astfel au trecut mulți ani peste mine, așa am crescut cei 3 copii. Ajunsesem să nu mai știu ce-i bine și ce-i rău, eram lovită zilnic, devenise o normalitate pentru mine să dorm noaptea afară, pe unde puteam. Chiar și iarna. Pat și plapomă îmi era fânul uscat din grajd. La acea vreme nu se cădea să te desparți, ar fi râs lumea și judecată era mereu femeia. Uneori copiii, deși mici, îmi luau apărarea iar acelea erau momentele când erau loviți și ei însă de ei avea măcar milă și îi lăsa să doarmă-n casă în timp ce eu mă adăposteam pe unde puteam în toiul nopții.

  Așa au trecut anii peste mine, așa au crescut copiii mari. Când erau deja toți trei la muncă în Italia eu am plecat de acasă și m-am angajat ca bonă la Bucuresti. Cinci luni nu m-am întors în sat și l-am lăsat pe soț să vadă cum este să stea singur. Parcă se mai potolise, însă asta însemna că la întoarcerea mea nu mă mai lovea zilnic, însă continua să mă lovească după ce se îmbăta ca un porc măcar odată la câteva zile.

Aveam 47 de ani când m-am alăturat copiilor în Italia. De atunci nu am mai fost acasă, nu l-am mai văzut pe individ, nu m-a mai interesat soarta lui. Am fost judecată și criticată aspru de unele rude, de prieteni sau vecini. Nu mi-a păsat. Societatea judecă și de foarte multe ori gasește scuze agresorului acuzând, în schimb, victima.

Am fost o femeie chinuită și bătută toata tinerețea mea iar în toți acești ani am mers la poliție (miliție) și am denunțat agresiunile de foarte multe ori, însă nimeni nu a reacționat în nici un fel. Rudele și vecinii cunoșteau povestea mea, știau că sunt maltratată, însă găseau mereu scuza că…„fiecare în familia lui face ce vrea…”

Singura mea scăpare a fost să plec, să nu mă uit în urmă, și exact așa am făcut. Acum sunt o femeie care se bucură de liniștea fiecărei zile și de faptul că este în viață.”

Scrie povestea ta sau contactează-ne pentru a putea vorbi. Îți vom păstra anonimatul dacă așa dorești.
redactia@emigrantul.it sau 3205765739

Lasă un răspuns