MARIA – Salvarea mea a fost Italia

         „Toată viața mea de femeie măritată a fost un coșmar din care se părea că nu mai ies. Am ales să sufăr în tăcere și am facut-o pentru că nu aveam curajul să recunosc în fața familiei mele și a societății că am eșuat în viață prin alegerea unui bărbat drept soț, bărbat care mă bătea până când ajungeam în stare de leșin.

         M-am căsătorit de tânără iar la distanță de atâția ani nu știu să spun de ce am făcut-o. Nu îl cunoașteam aproape deloc pe viitorul soț, îl văzusem doar de câteva ori pentru că nu era din orașul meu iar odată acceptată propunerea de căsătorie am plecat cu el în satul lui natal, departe de orașul meu. Soacra mea m-a întampinat ostilă pentru că își dorea noră din sat, pe măsura pretențiilor ei, nu o orășeancă ce nu cunoștea rostul prașilei și al executării comenzilor pe care ea, ca soacră, le dădea. Nu erau oameni înstăriți și nici măcar mediocri ca mentalitate nu erau, ci mai degrabă făceau parte din categoria „sărac, prost și fudul”. În casa aia se trăia într-o mizerie de nedescris așa ca mi-am suflecat mânecile și, ca o orășeanca educată, curată și mai presus de toate, harnică, am început să rânesc prin casă așa cum un țăran o face în grajul vitelor. Însă indiferent cum aș fi fost și oricât de mult aș fi muncit, am auzit-o des pe soacra mea spunându-i fiului că îi sunt tare antipatică și că nu mă va suporta în veci.

         El nu mi-a luat apărarea în fața ei niciodată. La un moment dat am plecat de acolo și am mers la părinții mei. După puțin timp am rămas însărcinată cu primul copil. Pentru un om normal și pentru un familist ăsta ar fi fost un motiv de bucurie. Nu și pentru soțul meu. A început să mă lovească des ca și cum ar fi vrut, parcă, să mă pedepsească pentru o vină de el știută. Nu am vrut ca părinții mei să intre în contact cu trista realitate așa că începusem să le ascund bătaile crunte pe care le luam deși, în casa lor fiind, nu era deloc ușor. După ce am născut, bătăile s-au întețit. Nemulțumirea a pornit de la culoarea albastră a ochilor copilului care, spunea el, seamănă cu oricare bărbat numai cu el nu. Aproape toți noi născuții au ochii albaștri apoi li schimbă culoarea. Parinții mei au cam înțeles că viața mea nu-i tocmai simplă alaturi de el și, crezând că traiul sub același acoperiș cu ei îmi creează astfel de probleme, mi-au cumpărat o casă unde să îmi formez și consolidez familia. La 23 de ani aveam 3 copii (două fete și un băiat) și eram bătută, torturată și terorizată zilnic.

         Mulți dintre voi, cititorii, ați putea întreba de ce nu am divorțat. De frică să nu îmi ia copiii sau numai băiatul, pentru că pe atunci tribunalul împărțea parinților copiii în funcție de sex: băieții rămâneau cu tații și fetele cu mamele. De teama să nu îmi fie luat băiatul am rămas alături de călăul meu. Casa o întrețineam singură, de copii mă ocupam singură, el, însă, mergea la muncă iar ce câștiga cheltuia pe alcool și cu femeile. Nu știu cum și unde le găsea, dar mereu avea câte una de întreținut iar banii câștigați de el nu ajungeau niciodată acasă.

         La 28 de ani am născut al patrulea copil. O fetiță care, odată venită pe lume, m-a scăpat de închisoare. De curând mi se întocmise dosar penal pentru că, la un control făcut acasă la mine în urma unei sesizări, miliția (pe atunci) găsise în curte niște furaje aduse de cine știe unde de soțul meu. Am luat totul asupra mea de teama că va fi acuzat de furt, spunând milițienilor că am cumpărat furajul de la cineva care trecuse pe drum cu căruța. M-am ales cu o pedeapsă de 6 luni cu suspendare și cu multe bătai zilnice de la soț. Între timp se dăduse o lege care permitea femeilor să facă întrerupere de sarcină la al cincilea copil. Eu aveam deja 4 iar pe cea mică, a patra născută, soțul meu o ura. Nu am reușit să înțeleg motivul, poate pentru că fusese ea cea care m-a ajutat să nu intru în pușcărie în locul lui, astfel avea libertatea de a face exact ce ar fi vrut.

         A cincea sarcină l-a făcut să înnebunească și mi-a ordonat să scap de ea. Am refuzat. Era copilul meu și deja îl iubeam chiar și în stadiu de embrion. Bătăile s-au dublat, devenisem sacul lui de box iar toată furia și nemulțumirile lui le descărca asupra mea sub formă de lovituri animalice la care, de foarte multe ori, le pierdea șirul. De durere și de frică aproape zilnic urinam pe mine, nu mai aveam un control asupra mea să pot ajunge la wc. Pe ultima nascută a urât-o și mai mult. De teama să nu o lovească atunci când plânge încercam să o adorm înaintea sosirii lui acasă.

         Până când copiii au crescut mari și a luat-o fiecare pe drumul lui, vă rog să mă credeți că am trăit în iad. Am rezistat de dragul copiilor, fiecare în parte mi-a dat putere să merg mai departe.

         La un moment dat m-am îmbolnăvit de depresie, creierul meu a cedat în fața tuturor bătăilor și a stresului zilnic. Am avut multe internări la psihiatrie însă ceea ce m-a salvat și m-a ajutat să mă vindec a fost faptul că am înțeles ce fel probleme am și că trebuie să mă las ajutată. Toată această recunoaștere și acceptare a bolii s-a întâmplat pentru că îmi iubeam copii mai mult decât pe mine și, de dragul lor, trebuia să mă las ajutată. Am avut șansa să încap pe mâinile unei doctorițe extraordinare care a avut răbdarea necesară cu mine și m-a îndrumat pas cu pas pentru a putea ieși din acea depresie care putea să mă ucidă (înainte de prima internare, de frică îmi puneam seară de seară lânga pat, un număr mare de pastile iar dacă m-ar fi bătut peste limita suportabilității, aveam intenție să le înghit și să pun capăt acelei vieți de coșmar). Copiii au plecat pe drumul lor unul câte unul iar când și cele mici și-au luat zborul și s-au stabilit în București, am rămas acasă doar cu călăul meu.

         În acel moment am realizat că datoria mea față de familie a luat sfârșit, nu și față de copiii mei pentru care trebuia să continui să trăiesc. Sora mea, stabilită deja în Italia, mi-a găsit un loc de muncă la o familie care m-a primit în sânul ei ca și cum aș fi fost acolo dintotdeauna. După 4 ani și 8 luni au murit ambii bătrâni, dar am găsit alt loc de muncă la fel de bun și cu o familie la fel de primitoare ca și prima. În toți acesti ani, de când sunt în Italia, am simțit că trăiesc, că am dreptul să dorm, să mănaânc, să pășesc în direcția în care am chef sau să citesc o carte atunci când am poftă de citit. Am reușit nu doar să mă regasesc pe mine ci să am un raport și mai strâns cu copiii mei pe care i-am ajutat în continuare ori de câte ori au avut nevoie și am putut.

         Dragi femei, gândiți-vă că viața noastră este doar una, gândiți-vă că aveți dreptul s-o trăiți liniștite alături de copiii voștri. Părăsiți individul care vă chinuie, care vă torturează! Denunțați-l înainte să vă ucidă sau să cadeți pradă depresiei care v-ar putea ucide oricum. Salvarea mea a fost Italia. Datorită acestei țări și a faptului că mi-a oferit un loc de muncă, am rămas în viață. Nu am divorțat încă, de când am plecat din România nu l-am mai văzut. Copiii m-au vizitat rând pe rând în Italia, ne-am creat o viață a noastră departe de cel care ne-a transformat în victimele lui.

         Luptați pentru voi și pentru copiii voștri, denunțați-vă agresorul!

O poveste rescrisă de către Doina Mustățea după un caz real.