Marieta…

        Violența domestică poate fi considerată o crimă cu premeditare chiar dacă victimele nu mor întotdeauna. Odată cu aceasta este ucisă personalitatea individului agresat, îi este ucis psihicul, îi este ucisă încrederea și, de foarte multe ori, speranța.

        Mă numesc Marieta și pentru mulți ani am fost una din victimele violenței în familie. Expunându-mi povestea cititorilor acestei rubrici doresc să încurajez persoanele aflate în situația mea să denunțe cel mai mic gest violent imediat ce el apare. Nu de puține ori am fost bătută crunt iar animalul se oprea doar când obosea. În câteva rânduri am scăpat de moarte ca prin urechile acului.

        M-am căsătorit de tânără, aveam 18 ani. Pe vremea aia cam asta era vârsta propice măritișului. Când am terminat școala eram prietenă cu un baiat de aproape doi ani dar era o prietenie mai mult la distanță pentru că el lucra la București. Sfârșitul școlii a coincis cu transferul lui în orașul din apropierea satului nostru natal. Pentru mine asta a însemnat o mare bucurie pentru că eram îndragostită până peste cap de el. Uneori venea pe la mine pe acasă și era cam roșu la față însă dragostea, bat-o vina, îmi luase mințile. Nu m-am străduit să văd și să înteleg că venea băut iar mai apoi s-a dovedit că era chiar dependent de alcool. În acel an, pe 23 august, am plecat cu el la bunicul său la munte. Acolo, inevitabil, a reușit să mă convingă că este normal să mă culc cu el după doi ani de când tot ieșim împreună și că era timpul măritișului și al însurătorii. Mi-era drag și nu i-am ținut piept, m-am lăsat dusă de val.

        Odată terminată acea vacanță, întoarsă în sat l-am însoțit acasă la părinții lui gândindu-mă că exact așa trebuie să fac și că soarta mea era deja stabilită. La acea vreme fetele trebuiau să se mărite musai virgine iar eu tocmai nu mai eram, deci trebuia să mă mărit cu cel care mi-o „furase”. Partea cea mai proastă era că-l iubeam și că nimic nu m-ar fi oprit să nu fac acest pas. Parinții mei s-au supărat foarte tare, doreau pentru mine un altfel de viitor, unul în care să fiu chemată „doamna doctor”, „doamna inginer” sau „doamna profesoară”. Am fost un copil foarte bun la școală și aș fi avut toate șansele să fiu admisă la oricare din facultățile de atunci.

        Cu bune, cu rele, a trecut un an. Între o ceartă și alta, nunta, conviețuirea dificilă cu socrii, am născut o fetiță care, după foarte puțin timp de la naștere, a murit. Era imediat dupa explozia de la Cernobîl iar asupra mea și a sarcinii efectul s-a simțit imediat. Ca și cum durerea pierderii copilului nu era suficientă, soacra-mea îmi reproșa, ori de câte ori dorea să mă vadă suferind ca un caine (avea o satisfacție drăcească să ma vada așa), că nu-s în stare să fac plozi care să trăiască, că aș fi blestemată și că blestemele m-ar fi transformat în nebună.

        Prima bătaie am primit-o într-o duminică. El întors din bucătăria părinților lui unde băuseră împreună toată dimineața, iar eu abia întoarsă de la parinții mei. Primisem astfel o „lecție” din care trebuia să învăț că pentru orice vizită la parinți eram obligată să cer voie.

        După alți doi ani am născut altă fetiță, de data aceasta sănătoasă tun și frumoasă cum numai copilul meu putea fi pe întreg Pământul. La puțin timp după naștere am reluat munca și, deși independentă financiar, nu îmi permitea să cumpăr ceva copilului decât dacă aveam aprobarea lui. Îmi repeta continuu că unui copil nu trebuie să îi cumpar haine pentru că îi rămân repede mici. La fel și încălțămintea. Nu știu cu ce ar fi vrut să îmbrac și să încalț fetița însă devenea isteric de agresiv când vedea o haină, încălțaminte sau jucării cumpărate. Nu puteam să îmi las copilul gol așa că am învățat să fac într-un fel încât fetița mea avea ce îi trebuia iar eu să nu fiu bătută: cumpăram lucruri pe care le duceam la mama apoi ea venea în vizită la noi și le aducea ca pe niște cadouri din partea bunicilor.

        Într-o zi socrul meu m-a prins la magazinul din sat în timp ce cumpăram o hainuță de blană artificială pentru fetiță. Am primit o bătaie soră cu moartea în seara aia. Pentru că am cumpărat acea hainuță am fost pedepsită de parca eram vinovată de crimă. În aceeași seară l-am părăsit. Mi-am luat copilul care avea 3 ani și am plecat la părinți. Am stat singură 5 ani, nu simțeam nevoia să am un barbat lângă mine, bătăile pe care le primisem de la fostul soț m-au transformat într-o femeie precaută în alegerea altui bărbat.

        Într-o zi o vecină căsătorită la Cernavodă a venit să își viziteze părinții și mi-a spus că vrea să îmi prezinte un bun prieten al soțului ei cu care lucrase în Turcia (între timp trecusem peste revoluția din 89). Inițial am refuzat dar atât l-a lăudat și l-a ridicat în slăvi că m-a convins să accept să îl cunosc. După 3 săptămâni s-a întors însoțită de el ca să mi-l prezinte. Fetița destul de mărișoară a înțeles cam despre ce este vorba și m-a întrebat serioasă: „mama, ne căsătorim cu el?” Am râs mult cu toții și am căzut de comun acord că poate nu ar fi rău să ne acordăm o șansă unul celuilalt. A mai venit în vizită de câteva ori apoi într-o zi, însoțit de mama și fiul lui, au venit să mă ceară de nevastă.

        Nu știu unde mi-a fost mintea, nu știu de ce am acceptat așa ușor și nu înțeleg nici azi de ce nu m-am gândit de două ori înainte de a-mi lua copilul și de a pleca cu ei la Cernavodă. Poate pentru că atunci o femeie singură, divorțată era catalogată de societate o ratată sau o curvă care nu a știut să își țină casa. În ultimii 5 ani de când mă despărțisem de primul soț fusesem judecată și arătată cu degetul de societate de parcă eram vinovată de crimă.

        Ajunși la Cernavodă, pacea și dragostea a durat 3 săptămâni. Atât. Mergând în vizită la cei care ne-au fâcut cunoștință am îndrăznit să îl corectez în timp ce vorbea. Pronunțase greșit un cuvânt și cum pentru mine gramatica era ceva sfânt, l-am corectat. A început să mă bată în fata gazdelor și a continuat tot drumul spre casa, cam 2 km. Gazdele nu au avut nici un fel de reacție în fața violenței, au lăsat ca totul să decurgă exact așa cum dorea individul: să mă lovească pentru că așa avea chef. Loviturile erau atât de puternice încât am cerut ajutor urlând cât puteam. Nu mi-a sărit nimeni în ajutor. Parcă erau toți surzi si orbi. De atunci am fost bătută zilnic, nu trecea nici o zi în care să nu mă lovească. Orice se transforma într-un motiv bun pentru a mă bate. Când am rămas însărcinată, la aflarea veștii m-a bătut, când apăram copiii de înjurăturile și bătăile lui, m-a lovit, în nopțile târzii mă obliga să stau trează iar dacă ațipeam mă trezea cu un pumn în nas. În zilele în care luam bataie doar eu și scăpau copiii eram fericită. Bieții copii, fata mea și fiul lui, nu mergeau la culcare înainte de a-și pregăti lângă pat haine și încălțăminte să le aibă la îndemână în cazul în care ar fi trebuit să fugă.

        Soacra mea locuia aproape de noi, într-un apartament iar casa unde locuiam noi era tot a ei și la puțin timp de la venirea mea în Cernavodă, zilnic mă trezeam cu ea la ușă și nu pleca cât era ziua de lungă. Într-o zi am înțeles că mă păzește, mă controlează și mă spionează. De ce? Habar nu am nici acum. Ceea ce am înțeles, însă, a fost că amândoi, mama și fiu, au grave probleme cu echilibrul mintal. Am vrut să plec dar m-a ținut pe loc teama că voi fi iar judecată de catre societate, că mă vor arata iar cu degetul și mă vor cataloga iar ca fiind o curvă.

        Când eram lovită și ceream ajutor nimeni nu intervenea, nimeni nu auzea și nu vedea. Permiteau individului, dacă el dorea, să mă ucidă și pe mine și pe copii. Aveam în permanență fața vânătă și umflată, ochii erau zilnic „machiați”. În timpul sarcinii cu a doua fetiță am ajuns de patru ori la spital. De fiecare dată când mă întorceam acasă luam bataie iar. La una din internări medicii au chemat poliția însă cum știam deja, nu i-au făcut nimic. Iar eu la întoarcerea acasă am mai primit o „porție”.

        Când a venit sorocul și a trebuit să nasc, medicii m-au trimis la spital la Medgidia iar într-o zi de marți am născut. Am avut o naștere foarte grea, medicii nu s-au uitat la mine pentru că nu am avut bani să le bag în buzunar. În aceeași săptămână, sâmbătă, individul a venit la spital însoțit de alți doi, soț și soție, prezentându-mi-i ca fiind nașii de botez ai fetiței. Erau beți toți trei și fara pic de reținere (aburii alcoolului îi dădeau curaj) mi-a povestit cum că în seara precedentă „cumetrii” au dormit acasă la noi iar el și „cumătra” au facut sex pe covor în timp ce cumatrul dormea ca boul pe coadă, mort de beat în pat. Ei au avut bani de băutură în timp ce eu îmi spălam zilnic și îmi uscam lenjeria intimă pentru că nu aveam la schimb.

        Când am fost anunțată că în dimineața urmatoare voi fi externată, m-am înspăimântat. Mi-era teamă să merg acasă și nu aveam nici o haină sau un scutec pentru fetiță. Am spălat prosopul, l-am uscat și a doua zi la externare am învelit fetița în el. Cand am ajuns acasă fiul și mama împreună cu o prietenă de familie se uitau la o telenovelă (Esmeralda), iar eu parcă le derajasem vizionarea când am intrat în casă. Așa m-au primit și privit: ca pe o intrusă. Primele 3 zile nu am luat bătaie, apoi a început sa mă „altoiască” seară de seară. Cântaream 40 kg la 1,70 m înălțime, părul îmi căzuse aproape tot. Am alăptat fetița pâna la 1 an și 3 luni dar nu știu cum sânii mei mai produceau lapte la câte lovituri primeau zilnic.

        Primul Crăciun de după nașterea fetiței l-am petrecut sărbătorind și un botez . Pe la miezul nopții însă, m-a trimis acasă, pe jos, cu fetița-n brațe. Era un ger de crăpau pietrele, fiecare pas pe care îl făceam îmi dădea senzația că voi scapa fetița din brate din cauza mâinilor amorțite. El s-a întors dimineață târziu și cum m-a găsit în pat pentru că mă simțeam rău m-a luat la bătaie reproșându-mi că mâncarea nu îl aștepta caldă, iar eu leneveam ca o putoare în pat. M-a dat afară din casă cu tot cu copiii mari (fiica mea și fiul lui), cea mică a rămas în casă. Disperată, de afară, am început să urlu. A ieșit ca o furie și m-a prins în fața unui magazin din apropierea casei noastre unde m-a bătut până la epuizare. Un singur om a intervenit când eu, cu ultimile puteri mă agățasem de grilajul metalic al ușii mgazinului, ca să nu mai măture zăpada cu mine, trăgându-mă de par. Cel care a intervenit a strigat la el să mă lase-n pace dacă nu cumva vrea să se întoarcă-n pușcărie. Atunci am aflat că este un fost pușcăriaș și că, în realitate nu lucrase în Turcia cu cel care mi-l prezentase, ci fuseseră colegi de celulă.

        Ajunsesem rău, sarisem din lac in puț cum se zice des la țară. Furios că nu își poate descărca frustrarea pe cel care-i desconspirase statutul de pușcăriaș a început să mă bată mai tare acuzându-mă ca sunt amanta lui. Astfel au mai trecut câteva luni. Cum se apropia Paștele, părinții mei m-au chemat să iau de la ei jumătate dintr-un porc pe care se pregăeau să îl sacrifice. Cantitatea de carne pe care urma să o aduc acasă era prea mare și nu puteam s-o aduc singură așa ca mi-am luat fetița cea mică și împreună cu cumnatul meu am mers după carne. Pe cea mare nu m-au lăsat, el și mă-sa, s-o iau de teamă că nu mă mai întorc. M-am întors cu aproape 100 kg de carne. Odată ajunsă acasă am avut presimțirea că în urma mea s-a întamplat ceva dar nu reușeam să înțeleg ce. Am întrebat copiii, dacă în lipsa mea totul a fost bine. Răspunsul ambilor a fost unul pozitiv.

        Într-o zi făcând baie fetei m-a întrebat dacă o femeie (fată) este pupată acolo… jos, rămâne însărcinată. Am încremenit, oameni buni! Am crezut că mă sufoc fără aer, am crezut că în fața mea pământul se crapă și mă arunc în haul creat după care peste mine se prăvalește totul. Am reușit să scot de la ea ceea ce se întâmplase de fapt. În lipsa mea a dat copiilor să bea lichior de caise. Dupa ce i-a aghezmuit bine, i-a dezbrăcat pe amândoi si i-a bagat în pat sub plapomă apoi i-a ordonat baiatului să o pupe… acolo amenintându-i cu bătaia și cu moartea dacă nu fac ceea ce el le spune și dacă vor povesti la cineva despre asta. În acel moment m-am transformat într-o femeie de nerecunoscut, nu mi-a mai fost frică de el, am dat la o parte toate bătaile pe care mi le dăduse, m-am înarmat cu curaj și l-am așteptat la ușă după ce le-am spus copiilor s-o ia pe cea mică si să plece cu ea în parc. Odată ajuns acasă, abia intrat, l-am luat la bătaie. Nu se aștepta. Ne-am bătut parte-n parte pâna am obosit. Am luat copiii din parc și m-am dus la poliție. Acolo am avut alta surpriză. Mi s-a povestit că prima arestare a individului a intervenit tot în urma unui viol și că a fost eliberat dupa doar un an pentru că avea „pile”. În cazul nostru, a comportamentului lui față de fata mea și a băiatului lui mi-au spus ca nu voi rezolva nimic dacă fac plângere pentru că nu a dus fapta la capăt deci nu pot dovedi nimic.

        De la poliție, deși îmbrăcate sumar toate trei am plecat ajutate de băiatul lui direct la gară. Nu aveam bani însa băiatul a povestit controlorului trenului că suntem în pericol și că dacă nu fugim vom fi ucise toate trei. Ne-a ajutat, ne-a urcat în tren iar pe drum ne-a cumparat apă si biscuiți. Mi s-a rupt sufletul în două știind că las acolo baiatul dar nu îl puteam lua cu mine, riscam să fiu acuzată de răpire.

        La Buzău am schimbat trenul, am fost date în primire celuilalt controlor și astfel am ajuns în viață la parinții mei împreuna cu copilele mele. Dragii mei, în acest moment am o alta familie, de această dată una fericită. M-am recăsătorit dar nu în România și nu cu un român. Sunt în Italia de mulți ani iar actualul meu soț este acel gen de bărbat pe care îl doresc tuturor femeilor. Ma iubește, îmi iubește fetele așa cum eu iubesc copiii lui iar la baza relației noastre există respectul.

        Băiatul a rămas în continuare copilul meu, suntem în relații foarte bune, încă mă numește „mama” iar eu îl aștept la mine în fiecare concediu. Vine cu drag de fiecare dată.

        Cu siguranță viața mea ar fi fost alta dacă mi-aș fi ascultat părinții și aș fi mers la facultate după terminarea liceului. Timpul nu mai poate fi dat înapoi iar de dragul fetelor aș lua-o de la capăt.

        Societatea românească nu are educația necesară încât să ajute persoanele agresate, să condamne violența domentică. Ea face parte din cotidian iar instituțiile care ar trebui să o pedepsească sunt conduse de oameni educați de aceeași societate în indiferență, ignoranță , lipsă de implicare deși legi care ar trebui să o pedepsească există.

        Dragi femei, nu vă lăsați judecate, nu permiteți să fiți catalogate în vre-un fel, atunci cand sunteți agresate, reactionați, denunțați-vă agresorii. Salvați-vă viața!