Mătușa Marița – Amintiri dintr-o lume apusă

       Uneori îmi apare în minte imaginea unor oameni care au făcut parte din viața mea și care, la un moment dat, cum este firesc, au trecut dincolo, în lumea celor drepți.

Doina Mustățea

     

      Ieri, citind o povestioară comică dintr-o carte, mi-am amintit-o pe matușa mea, Marița. Nu am știut niciodată dacă asta îi este numele pus la naștere de bunicii mei și de nană-sa de botez sau era doar un nume de alint.  Eu așa am cunoscut-o și de când mă știu am chemat-o mam-Marița (era o formă de mare respect față de o matușă s-o chemi mamă în loc de matușă). Era un zdrahon de femeie, cântărea peste 100 de kg și ori de câte ori vorbea era imposibil să nu injure pe careva sau să nu treacă de la o stare de râs la una de plâns. Era simpatică și comică, era harnică și devotată familiei, în același timp, muncea mult și înjura ca un birjar când avea chef sau plângea ori de cate ori își amintea de părinții și frații plecați în lumea drepților.

       Ieri mi-am amintit de o întamplare comică în care ea a fost personajul principal.

     

       Era prin ’90-’91, când vărul meu a fost înrolat și detașat într-o unitate militară din București pentru a-și face stagiul militar. Cum era normal, rudele apropiate, în ziua jurământului, trebuia să fie prezente, altfel ar fi fost o rușine față de restul comunitțtii ca tânărul răcan să nu aibă pe cineva prezent când el depune jurământul față de tară. Am fost eu cea care, „votată” de familie, a trebuit să o însoțesc pe mătușă la Bucuresti. Inițial totul părea simplu: mergem la Focșani, cumpărăm bilete la tren și plecăm la București iar acolo, de la Gara de Nord, luăm un mijloc de transport intern și mergem în zona unde era unitatea militară. Teoria, de cele mai multe ori, nu are nici o legatură cu practica, sau socoteala de acasă nu se potriveste cu cea din târg. Așa cum un pictor amator fără experiență vrea să picteze un câine iar la final, în tablou, se regăsește imaginea distorsionată a unui papagal. A sosit ziua cea mare când plecarea spre capitală era stabilită de către părinții mei și matușa Marița în cele mai mici detalii. La ieșirea din casă m-am trezit cu două genți mai grele ca mine, pline habar nu aveam cu ce, pe care mama le pregătise pentru “săracul băiatul ala, cine știe dacă îi dau ăia suficientă mâncare”. Daca așa a gândit mama, imaginați-vă cum a gândit mătușa care avea la ușa casei ei, gata pregătite, 3 genți pline și grele ca naiba, sau la fel de grele ca ea.
       Am ajuns la gara din Focșani cu cele cinci genți ajutate de tata apoi… Dumnezeu cu mila… Ne-am urcat într-un tren plin de lume, care mai de care mai transpirat și nespălat, fiecare cu bagaje de parcă plecam cu toții într-un exil fără cale de întoarcere și cu gențile de parcă ne pusesem casele în ele. Nici urmă de locuri. Tot drumul l-am făcut în picioare, între înjurăturile mătușii care trecea de la tânguire la blesteme și sfârșea cu… „Lua-i-ar dracu cu tot cu trenurile lor, cine le-o fi inventat, nu știu, dar dacă își vedea de treaba lui tare ghini mai era…” Era pentru prima dată când mergea în Capitală și tot prima dată când se urca în tren. Mai întâi am urcat în grabă gențile, apoi eu, de pe treapta de sus a trenului i-am dat mâna mătușii s-o ajut să urce. N-am reușit, la cele peste 100 de kg cum să reușesc s-o ridic eu care aveam nici jumătate? Cu puțin timp înainte de plecarea trenului a reușit să urce treptele în patru labe, zgâriindu-și genunchii și găurindu-și ciorapii în dreptul lor. Când a ajuns pe treapta de sus s-a închis ușa automat în urma ei. Zgomotul a speriat-o atât de tare încât a făcut doi pași înainte lipind de pereții trenului pe cei din fața ei. De rușine și râzând pe înfundate sau de teama să nu zică cineva ceva, am lăsat capul în jos, prefacându-mă că mă uit la genți ca să le controlez cumva.

      Drumul a fost lung și plin de văicărelile mătușii pentru că la fiecare oprire a trenului coborau foarte puțini și urcau mulți, iar la sosirea în Gara de Nord eram amândouă amorțite de stat  ca berzele-ntr-un picior. Odată ajunse pe peronul gării a început spectacolul la care eram când actor când spectator:

      – Fă, nepoată, să nu te puie niba să mă lași p-aci, auzi? Sărac de mine, cum mai ajung io acasă, fă?

       Dacă cele două genți pregătite de mama pentru vărul meu erau mai grele ca mine, m-am înhămat să duc trei din cele cinci, iar mătușa rămânând cu două. Am ieșit din gară ca niște măgari cu dăsagi-n spate. Îmi amintesc că am luat un autobuz până la capatul liniei apoi am urcat într-un tramvai. Am luat-o de la capăt cu urcatul genților, apoi cu încercarea disperată de a o urca pe mătușa.

      Rupte de oboseală și cu gențile în spate, pe umeri și peste tot, am ajuns la poarta unității. Era prea devreme, nu ne-au lăsat imediat înăuntru. Aici matusa a clacat nervos și a început să plângă. Adică să bocească. Ca la mort.

       – Aoleu, baiatu mamii, am venit atâta drum și jăndarii aștia (adică militarii ce păzeau întrarea unității) nu mă lasă să te văăăăăăăd…

      Am încercat să o liniștesc, să o calmez, să o fac să tacă. Cu cât îi spuneam că ne vor lăsa să intrăm dar atunci când vor primi ordin sa o facă, cu atât bocetul strident se transforma într-o repetitie de…

       – Aoleu, băiatul meu, aoleu, băiatul meeeeeeu, aoleeeeeeuuuuu, băiatul meeeeeeuuuuuu!…”

      Odată ce poarta a fost deschisă matușa mea, de dorul băiatului a uitat de mine, de genți, de oboseală, a zbughit-o înăuntru de parcă se lua la întrecere cu ceilalți vizitatori și trebuia să iasă pe primul loc. Am strigat-o de câteva ori dar nu m-a auzit. Am rugat un soldat să supravegheze gențile apoi le-am cărat pe rând.

      Jurământul a fost depus, varul meu îmbrăcat în verdele militar, a venit și a stat cu noi atât cât i-a fost permis apoi ne-am luat la revedere și am plecat.

      Mătușa a plecat tot bocind. Era una din expertele satului în bocete. Iar acum, pregătită sufletește de făcut drumul întoarcerii, mă încurajam în gând…” hai că doar n-o fi foc, cum ai venit tot asa te și întorci.” Cineva care cunoștea bine Bucureștiul mi-a spus că putem lua tramvaiul, apoi metroul și ajungem mai repede la gară. Zis și …ca și facut! Am luat tramvaiul, urcarea a fost mult mai simplă pentru că nu mai aveam cele cinci genți și am ajuns la metrou. La scara rulantă. Când a vazut-o, mătușa Marița a refuzat să urce pe ea ca mai apoi s-o ajute să coboare pentru a urca în metrou. A pus o mână-n șold, s-a uitat la mine și…

      – Fă, nepoată, da unde dracu mă duce asta dacă mă sui pe ea?       

      – La metrou.

      – Cum la metrou, fa, dar nu scria afară „Metrou” și nu suntem deja aci?

       Am tras adânc aer în piept și râzând (mai mult forțat ca să nu izbucnesc în plâns) am luat-o de braț și am împins-o pe scara rulantă. Am coborât, am urcat apoi în metrou, am ajuns la stația unde trebuia să coborâm. Apoi iar la scara rulantă. Am convins-o mai ușor de data asta să urce. A urcat. Dupa nici 5 secunde o aud:

      -Fă, nepoată, mă ia amețelile, făăă!. Aoleeeeu, amețesc! Zi-le fă, la ăștia, să oprească scara să cobor, făăăăă, zi-le, dracului, la ăștia să opreascăăăăă scaaaaraaaa!

      Odată ajunsă sus, coborârea de pe scară a făcut-o cu un salt înainte, un pas atât de mare încat era să vină de-a berbeleacul peste cei care erau înaintea ei. Spre norocul meu nu a căzut, a reușit să își stabilizeze sigură echilibrul, altfel era vai și amar de pielea mea. Cine ar fi putut sa o ridice de jos? Macaraua.

      Întoarcerea la Focșani a fost, apoi, floare la ureche. Nici nu am mai dat importanță că în tren tot în picioare am stat. Mătușa, de oboseală, a vorbit puțin și cu cât ne apropiam de gara Focșaniului cu atât vedeam cum îi lucesc ochii de bucurie.

      Odată ajunsă în fața porții casei sale s-a oprit, și-a facut o cruce mare și a zis:

      – Mulțumescu-ți că m-ai adus acasă întreagă, mulțumescu-ți că mi-am văzut băiatul iar de acum încolo fie ce-o fi, nu mai plec de lângă casa mea decât moartă”. Nu-mi mulțumea mie, ci lui Dumnezeu și nu a mai plecat, într-adevar, de acasă decât atunci când a făcut ultimul drum.

Doina Mustățea