Muncitor necalificat în fabrica morții

Loredana Boroș – Spania _________________________

 

      Sunt momente – chiar dacă ești în țara ta, chiar dacă ești plecat în străinătate – când nu mai știi „al cui ești”, când simți că nu aparții niciunde și nimic nu îți aparține. Simți că nu îți găsești locul dar, realitatea e că locurile sunt ocupate, și ai aterizat prea devreme sau prea târziu pe pământ. Deci nu e vorba de loc, ci de timp.

Senzația asta de utilitate eșuată are o textură aspră, veșnică și rece, ca un fel de brumă încleștată în plămâni. Și nu știu cum, dar o văd, o văd peste tot în mine când mă uit în oglinda. Numai oameni nu mai văd. Cine mi-a ucis oamenii?!

O semănă cu depresia, dar nu e. Ce simt eu e scârbă, multă scârbă.
M-am născut în 1981, sub „strălucirea” comunismului. Am fost șoim al patriei și pionier. Cravata roșie cu ineluș de plastic, destul de ieftină, s-a pierdut în 1990, odata cu „democrația”.

Țin minte ca îmi plăcea că vedeam Pepsi și Milka peste tot. Adulții din jurul meu erau multumiți, se îmbătau cu libertate și „construiau privatizări și consignații”. Deși, majoritatea, tot în curte au continuat să se cace până în ziua de azi. Aici începe românul să dea toți banii pe bani.

La începutul anului 2000, înainte de eclipsă, mă apucase o melancolie. Străzile din oraș erau pline de gropi, se înmulțiseră cerșetorii, mirosurile erau urâte, fabricile erau închise, în sat nu mai erau șanțurile cosite și primăriile cu flori în față, nici copacii nu se mai dădeau cu var. Lumea se împrumuta ca să meargă zilnic „la o cinzeacă”, salariile scăzuseră. A fost prima dată când m-am gândit la politică și la politicieni: „Cum sa promiți ceva ce nu vei îndeplini?“.

Sariile au continuat să scadă și eu, câțiva ani mai târziu, deși jurasem să rezist ân țara mea, am scăzut la capitolul patriotism și am luat drumul străinătății. Inițial, venisem pentru un an dar imediat voi implini 9 ani de străinatate.

În primii doi ani mergeam de 2-3 ori acasă în fiecare an. Era un dor mare în sufletul meu. și speranța. Eram ca un copil care are grijă de lumânare în Noaprea Învierii. La fiecare drum spre casă căutam o rază de soare, ceva de care să mă agăț ca să nu mai plec și să spun: „nu mai stau, bre, s-a făcut bine acasă”. După, am rărit drumurile spre România. Erau la fel de rare, sau ceva mai dese, ca speranțele pe care le căutam.
Starea infernală a drumurilor, defrișările ilegale și masive, educația precară cu handicap de actualizare, poluarea din aer și din ape, spitalele rămase în anii 60′, atitudinea comunisto-îmbâcsită a funcționarilor pe care trebuie să „îi îmbunezi” cu ceva euro, mâinile tinere și puternice întinse primirii șpăgilor, „valorile intelectuale” din guvern, acei peste 50% din români care încă se cacă în curte și aruncă gunoaiele pe frumoasele izvoare, furturile din banii publici, neputința curajoșilor în fața jandarmilor, violența în familii, justiția care în veci nu mai deschide ochii…

Asta, asta fraților, m-a scârbit.

Nu, nu ma convinge nimeni cu „așa era și inainte”. Asta e bătaie gravă de joc.

Avem o țară frumoasă? Aveam. Nici Sarmisegeruza, nici Constantin Brâncusi nu sunt iubiți în țara asta.

E plin de sobe la blocuri și de pensiuni la munte care aruncă căcatul și gunoiul în pădure. În România se fac bani doar dacă fuți alți români. Idealul financiar al individului reflectă numărul futuților.

 Jos, miroase a sărăcie, a neputință și a acceptare.

 Sus, înflorește complicitatea.

 Românii au renunțat. Tinerii pleacă și bătrânii își așteaptă moartea mai mult decât pensia.

       România a amuțit.

Cum spuneam în alt text, „România a rămas doar o zdreanță purtată peste hainele de mândru de către curajoși“.

Eu „a cui” sunt?

Mă simt ca un copil căruia i s-a stins lumânarea în Noaptea Învierii…