Nelu Forgacs – românul care fabrică liniștea italienilor

  Am început acum câțiva ani să dau mai multă importanță și mai mult spațiu românilor de succes, oamenilor care au făcut ceva departe de casă. Am avut pe prima pagină italieni, moldoveni sau chiar japonezi care, prin legăturile lor cu România sau limba și cultura românească, m-au impresionat cu ceva.

         Dar cel mai mult și mai mult îmi place să scriu despre ai mei, despre conaționalii care au străbătut mii de kilometri (unii în condiții extraordinare, dificile) urmând un vis, o dorință: calea spre mai bine.

         Și am descoperit și continui să descopăr oameni extraordinari, care nu sunt la iveală, ci ascunși de munca și de modestia lor, de cotidianul extraordinar dar nevăzut.

         Așa l-am întâlnit pe Nelu Forgacs. „Recomandat” de Ionică Dobre, un alt român care merită amintit.  Nelu este ardeleanul tipic: calm, calculat, modest, atent la vorbă și la port, dar care a reușit departe de casă prin multă muncă.

         L-am sunat și ne-am întâlnit la locul pe care l-a creat:  o mică fabrică de „infissi” (ferestre, uși) și gratii, elemente de blindaj. E fabrica unde se produce liniștea italienilor, a acelora unde Nelu și colaboratorii săi merg să monteze ceea ce construiesc.

         Despre oameni ca Nelu nu știi cum să scrii. La prima vedere totul pare prea ușor și frumos, prea  funcțional, de parcă nici n-ar fi la Roma, acolo unde precizia nu este cel mai important lucru. La Nelu Forgacs este însă,  iar în spatele ei, a siguranței lui și a blindajelor și ferestrelor create de el,  stă munca. Multă, constantă, exigentă, serioasă, plină de detalii care de cele mai multe ori nu se văd.

         Povestea succesului? E frumoasă acum, dar ca fiecare poveste de emigrație, are începutul său…

                       De loc din Târnăveni, Nelu Forgacs are o soție și  doi băieți mari acum, de 20 și 25 de ani, sosiți aici pe când erau la grădiniță. Cel mare deja termină facultatea de economie, cel mic, după un an la inginerie informatică, la sfatul tatălui, face o pauză… de muncă, în fabrică: „dacă-ți place, măcar duci o activitate înainte, i-am zis. Și și-a suflecat mânecile la treabă.

         Liceul Energetic la Iernut, armata imediat, 4 ani  mecanic la combinatul chimic din Târnăveni, Nelu descoperă pasiunea pentru sofisticat, pentru lucrurile funcționale dar nu simple.  Va fi și gardian public, locul de unde-și face plecarea spre mai bine.    

 

         ’99? Viața începuse să devină dură. Atunci am văzut America aici

 

         – Când ai plecat, de ce ai plecat?

         – În primul rând, salarile erau foarte mici în ’99 , se închideau fabricile… În ’94 s-au înființat Gardienii Publici și m-am înscris, crezând că va fi ceva diferit. Era o păcăleală. Am stat din ’94 și până în ’99, dar dezamăgirea a fost enormă: sarcini multe cu salarii de mizerie. Eram căsătorit, aveam un copil iar în ’99 a venit cel de-al doilea iar viața începuse să devină dură.

         La Roma, un prieten  tot din Târnăveni, pe strada Cassia, este cel care-l va ajuta în toate. La început, ca mulți anii, pe marginea drumului, în fața depozitului de materiale de la Mancini, va accepta tot felul de munci: cules de măsline, tăiatul porcului unei familii de italieni, săpat de șanțuri… Ulterior ajuge pe un șantier unde ia 100.000 de lire salariu pe zi, adică salariul lui din țară pe o lună. „Luam 600.000 de lire pe săptămână, dar sâmbăta doar jumătate o munceam. Atunci am văzut America aici.”

         – Care a fost primul impact cu Italia?

         – Am fost foarte surprins: plecasem de la drumuri proaste, de la totul cenușiu, sărăcie mare… Pe atunci Roma era mult mai curată.

         – După trei ani am reușit să am permis de ședere și am plecat acasă. Prima dată când m-am întors acasă – mi-era dor – jur, am început să râd singur iar când am văzut copiii,  am decis: „ori îi iau cu mine, ori rămân acasă. Copiii nu mă mai cunoșteau. Atunci am zis că nu pot să fac treaba asta, eu să stau în străinătate iar copiii să nu mă mai cunoască.

 

Nu mă văd să stau toată viața angajat.

         Copiii lui Nelu? Nu le-a plăcut când au ajuns. „În fiecare zi mergeam cu ei în parc, le explicam fiecare cuvânt… era foarte greu. Impactul la schimbarea țării a fost greu la început.”

         – Ai avut probleme cu limba itaiană?

         – Nu, nu am avut. E o limbă latină, o învățăm repede. M-am găsit foarte bine aici. Cu toate că, cine ne cunoștea, evita să vorbească cu noi,

         – Când decizi deschiderea unei acitivtăți pe cont propriu?

         – În 2010. Am astat din din 2002 și până în 2010 cu patronul meu care m-o învățat de toate. Eu nu știam nimic din ceea ce fac acum înainte să ajung aici. Ceea ce fac astăzi pentru mine eu făceam pe atunci pentru el. Acum răspunderea e aceeași și, la un moment dat, am zis: ajunge, nu mai pot sta sub patron. Nu mă văd să stau toată viața angajat. Soția mea nu prea era de acord. Și-apoi, lucrul nostru e puțin mai complicat. Noi trebuie să intrăm mereu în casa omului, trebuie să fii de încredere, trebuie să-i faci gratii de protecție și tu ai cheile la tine. Îi fac o ușă blindată? Cheile-s la mine. Trebuie să se încreadă omul în tine să te facă să-i intri în casă. Dar am zis, de ce nu?

 

        Să mă întorc acasă acum nu mi-aș găsi rostul

        

         – Și-atunci,la început, nu ți-a fost greu cu lucrările, să găsești clienți…?

         – Ce mi-a fost greu a fost plecarea de la firma veche. Eram cel mai vechi, aveam cea mai mare răspundere iar patronul a crezut că e o glumă. L-am anunțat că plec. Dar pe atunci ideea mea era să merg acasă, în țară. În primul rând pentru copii. Acum 10 ani erau încă mici și puteau încă să-i ducem acasă. Ne gândeam că ei, odată rămași aici, greu îi vom mai putea reduce având școli aici, prieteni aici…

         A fost o experiență extraordinară, cu dulce și amar, cu frustrări pe care atunci nu le înțelegeam. Greșeam să tai o bară? O plăteam toată. Dar tăceam și înghițeam, aveam copii, chirie de plătit… n-aveam ce face. Dar mi-a prins bine.

         –  Îți pare rău că nu i-ai dus pe copii în țară?

         – Într-un fel, da. Se fâstâcește puțin Nelu… are o umbră de remușcare ce-l macină… Parcă tot acasă-i locul lor. Ei nu, nu mai vor în ruptul capului. Viața lor acum e aici. Îi mai duc cu forța vara, încă mai sunt părinții noștri acolo. Dar acolo n-au prieteni, n-au pe nimeni, se simt străini. Aici ies în fiecare seară, au prieteni, iubite… aici e viața lor și de asta se găsesc rău în România.

         – Te-ai întoarce acasă, și de ce?

         – Nu acum, vine promt răspunsul. Să mă întorc acasă acum nu mi-aș găsi rostul.  Aici am investitit mult, am clienții mei, am mult de muncă iar să merg acum să o iau de la capăt mi-ar fi foarte greu. Poate acum 10 ani, da, o făceam.

         Cu o singură condiție m-aș întoarce: dacă cei doi băieți ar vrea și ei să meargă acasă. (Cuvântul acasă rămâne rămâne o rană deschisă pentru toți românii plecați n.r.).  Dar asta nu va fi niciodată pentru că băieții nu vor.   

         Romanii nu te fac să te simți străin

        

         – Noua casă, Roma, îți place?

         – Da, îmi place. Oamenii sunt calzi, nu te fac să te simți străin. Au defectele lor:  străzi cu găuri, gunoaie… au. Dar mâncarea e o calitate și ne simțim bine. Ne-am cumpărat  o casă aici… M-am adaptat foarte bine. Nici nu simt că sunt într-o țară străină, mă simt ca acasă. Nu m-am simțit străini niciodată. Nici la început măcar.

         – Greutățile noii afaceri?

         – A fost greu pentru că la început nu aveam nici o șurubelniță. Aveam puși deoparte vreo 40.00 și, în două luni de zile, ca să pot să dau cât de cât drumul, s-au dus. I-am gătat. Aici, dacă nu ai cu ce lucra, nu faci nimic. Iar teama de a nu avea lucrări, de a nu produce pentru a acoperi cheltuielile a fost la început… Primul an a fost dificil. Mai mult, deschisesem o partita IVA (activitate individuală) care putea factura pânăîn 30.000€. Deja după primele două lucrări a trebuit să schimb societatea.

         – Ce înseamnă această activitate, lucrați cu privații sau cu statul? Concurență?

         – 99% sunt privați, dar chiar dacă pe fiecare stradă e cineva care face ceea ce facem noi, eu zic că dacă tu ești serios, ții la calitate, lucrezi bine… nu există să nu ai de muncă. Nu există.

Am defectul ăsta: sunt exigent.

        

        Mulți dintre partenerii lui Nelu sunt români, constructori care de-a lungul timpului și-au cimentat activitatea la Roma și cu care „se găsește mai bine”, după cum spune Nelu.

         – Sunt foarte exigent pe calitate și atunci și societățile românilor sau italienilor cu care colaborâm le alegem la fel: serioase. Am defectul ăsta: sunt exigent. Trebuie să fim serioși de la atelier și până la montaj și asistență

         Față de țările nordice unde nu se montează gratii, italienii nu concep casa fără.

         – Există sisteme infailibile?

         – Nu, pentru hoți nu există. Dar noi le asigurăm mai multă liniște pentru că le montăm ferestre și uși blindate, gratii chiar și din oțeluri speciale. Însă nu există nimic 100% sigur. Ceea ce facem noi de la zero sunt ușile blindate.

            La fabrică dar și în șantierele unde Nelu și echipa sa lucrează și montează, totul este impecabil. Iar echipa este ca și angajatorul: cu oameni serioși, onești, calificați, plătiți la timp, care nu știu ce-i băutura în șantier și care, la sfârșitul lunii sau al lucrării, sunt mândri pentru că beneficiarii lor sunt mulțumiți.
         Iar noi mândri cu astfel de români.
              

Interviu realizat de Cristi Merchea