Nostalgia pentru școala de ieri, tristețea pentru cea de azi

soim-si-pionier

De la lupta pentru premiul întâi cu coroniță la nepăsarea elevilor și profesorilor din ziua de azi a fost doar un pas.

elena toc

 

 

 

Elena Loredana Țoc __________________

 

Cred că în mintea fiecăruia dintre noi, un loc aparte îl are copilăria noastră, perioada primilor ani de şcoală.

Cu siguranţă toţi ne amintim cu drag emoţiile teribile ale zilei în care treceam cu paşi timizi pragul şcolii, cu un buchet mare de flori, imens raportat la statura noastră de la acea vreme, flori pentru “tovarăşa învăţătoare”, curiozitatea cu care priveam în jur la chipurile noi ce se desfăşurau prin faţa ochilor noştri, chipuri aveau să ne fie pentru ani buni “colegi de învăţătură”.

Ne amintim cum, îmbrăcaţi în noile uniforme, asemenea unor mici soldăţei, ne ţineam strâns de mână mamele, în disperarea de a nu fi părăsiţi acolo, în jungla ce se numea şcoală!

După ce nici bine nu învăţasem a bughisi cărţile, eram făcuţi pionieri, pentru că, nu-i aşa, trebuia de mici să jurăm credinţă patriei şi partidului. Urmau perioadele în care erau aleşi preşedinţii de grupă, detaşament şi unitate. Acolo era bătaia mare, pentru că trebuia să înveţi bine şi să ai simpatia colegilor pentru a fi ales într-o asemenea funcţie onorabilă. Concurs și dorință de a fi privit cu invidie, de a fi considerat mai bun.

Tot anul trăgeai tare ca să ai, la sfârşitul celor trei trimestre, coroniţă pe cap, alături de un pachet mare de cărţi în braţe, având autograful învăţătoarei pe prima pagină. Bucuria era mare, dar şi mai mare era a părinţilor, prezenţi la festivitate cu hainele cele mai bune, că doar odrasla lor a luat premiul întâi cu coroniţă!

Ne plăceau tare uniformele, chiar dacă uneori şorţuleţele erau atât de apretate că ne simţeam băgate în ghips, sau cămăşile băieţilor scorţoase, că de-abia se mişcau bieţii de ei. Dar noi eram mândri! Bineînţeles că nu lipseau bentiţele albe, din plastic, lână sau elastic, fetele fiind obligate să le poarte, părul fiind legat sau împletit în cozi.

Aveam feţe de bancă, fondul clasei şi strângeam de zor sticle, borcane, plastic şi hârtie, că doar nimic nu se arunca, totul se recicla.

În vacanţă erau taberele şcolare, unde distracţia era organizată. Trezirea ţi se dădea printr-o goarnă obosită la şapte dimineaţa. Urma înviorarea, micul dejun şi ridicarea drapelului, apoi activităţi recreative, bineînţeles sub atenta îndrumare a tovarăşilor profesori. Seara era frumos, căci aveam discotecă. Dintr-o boxă conectată la un casetofon se auzeau blues-uri la modă. Primele ocheate, primile idile, primele strângeri timide în braţe. La ora zece însă se dădea stingerea.

În fiecare an, în perioada septembrie-noimebrie, aveam practică agricolă. Toţi elevii, indiferent că veneau din mediul rural sau urban, trebuiau să ştie cum se recoltează porumbul, cartofii, pentru că aveam obligaţia de a participa la efectuarea planului în agricultură. Chiar dacă erau dimineţi când frigul ne ajungea la oase, chiar dacă eram murdari de pământ şi transportaţi prin câmp, în faimoasele “rata” sau în autobuzele cu burduf la mijloc, eram fericiţi şi cu zâmbetul pe buze. Distracţia din acele perioade era mare, pentru că ne simţeam liberi în natură, prânzurile fiind un adevărat pic-nic, dar nu la iarbă verde ci direct pe pământ, adunaţi în jurul a zeci de sandwich-uri sau borcane cu caroti prajiti, pe care le împărţeam frăţeşte între noi.

Au urmat anii de liceu, în care eram UTECIŞTI, în care matricola nu trebuia să îţi lipsească de la mână sau din piept, în care erai supus comisiei de disciplină UTC dacă cumva îţi trecea prin cap să faci vreo boacănă. Erai scos la careu şi analizat în faţa tuturor, asemenea plutonului de execuţie, că îţi trecea pofta de a mai face şi altădată.

Învăţai mult pentru că, după examenul de admitere luat cu sudoarea frunţii, urma treapta a doua, la fel de grea. Şi nici după treaptă nu puteai respira uşurat că îţi bătea bacalaureatul la uşă, şi uite aşa, toţi anii de liceu nu faceai altceva decât să înveţi, să te interesezi de comentarii, să citeşti romanele din programă, să desluşeşti ecuaţii, să îţi umpli memoria cu bătăliile tuturor domnitorilor sau munţii, râurile şi câmpiile patriei.

Într-a douăsprezecea, pe lângă bacalaureat, te pregăteai intens şi de admiterea la facultate, visul părinţilor tăi, muncitori de-o viaţă într-o fabrică, ce vroiau acum să îşi vadă fiul sau fiica doctoriţă, profesor, inginer sau, de ce nu, medic veterinar, inginer agronom.

Participam la “Cântărea României”! Pe ger sau soare arzător, recitam poezii patriotice, cântam ode “preşedintelui iubit”, cu cravata roşie fluturând în vânt şi bereta de pionier pe cap, ni se părea o tâmpenie, dar totuşi o făceam.

pionieri

Cam asta era, în fraze puţine şi cuvinte pe înţeles, şcoala în perioada noastră!

Nu ştiu de ce am impresia că istoria modernă a României se împarte oarecum în două mari etape: ” pe timpul lui Ceauşescu” şi “de după ’89”.

Ceea ce v-am relatat mai sus face parte din prima etapă, atunci când şcoala era privită cu seriozitate, când profesorii erau respectaţi şi bine pregătiţi, când exista disciplină, chiar şi de frică, dar exista, când regulile erau obligatorii, fără a avea dreptul de a comenta nimic. Şcoala era rigidă? Poate. Dar cum se făcea că în toată această rigiditate ne simţeam liberi? Acea rigiditate o consideram “normalitate”. Eram într-o continuă competiţie constructivă.

Nu aş vrea să se înţeleagă că aş fi o nostalgică a acelor vremuri, sunt doar o nostalgică a calităţii şcolii de atunci.

Dar ce s-a întâmplat cu şcoala românească în partea numită ” de după ’89”? Şi mai ales, încotro se îndreaptă şcoala românească?

S-a început uşor, imediat după Revoluţia din 1989, când strigam cu toii, îmbătaţi de fericirea unei himere “democraţia”.

Unui popor ce a trăit o veşnicie de comunism, îi dai aşa pe nepusă-masă ceva despre care auzise vag, fiind  clar că nu ştia cum să conctretizeze acel ceva.

S-a renunţat mai întâi la uniforme, pentru că democraţia nu însemna “uniformizarea întregului popor” aşa cum spunea doctrina comunistă.

Apoi programa şcolară trebuia revizuită, prea multă materie ar fi dat bătăi de cap noului tip de elev.

S-a scos imediat practica agricolă. Nu mai avea sens, atâta trimp cât marea privatizare era în desfăşurare şi nici un plan nu mai era de atins. Părinţii nu mai lucrau acum în fabrici, pentru că erau închise, restructurate, tot în marele val al privatizării. Erau acum patroni de boutiquri sau “magazine din colţ”, deci copilul, învăţa sau nu, nu mai era o gravă problemă pentru aceştia :” Nu-i nimic tată, că îţi lasă tata afacerea pe mâna, ce îţi trebuie atâta şcoală!”

Copilul de acum nu mai merge pe jos, cu bicicleta, tramvaiul sau autobuzul la şcoală. Este adus de limuzina părinţilor, iar cei ajunşi în clasa a douăsprezecea vin singuri în maşinile de lux, şi ferească sfântul să îşi permită vreun profesor să parcheze pe locul lui.

În primii ani părinţii îşi duc copiii la fel de fel de activităţi extraşcolare, că doar aşa este în “trend”, sperând că vor deveni actori, muzicieni, balerini, iar în cazul băieţilor, musai fotbalişti. În primii ani, părintele vine des pe la şcoală, participă la şedinţe, urmând ca pe măsură ce creşte copilul, să îşi piardă din interes, unii neştiind măcar cum se numesc profesorii.

O dată cu scoaterea uniformei, cum era şi firesc, au apărut hainele de firmă ale elevilor, că doar nu pot merge la şcoală aşa, oricum.

Treapta a două a fost abolită. Prea multe examene pentru bietul elev! Iar examenul dur de admitere la liceu a fost înlocuit cu aşa numita “Capacitate”. Că îmi vine să întreb, capacitatea cui? A elevului sau a buzunarului părintelui care plăteşte cu vârf şi îndesat ani de zile meditaţiile copilului?

Trag tare să “le iasă cinciul”, că nu au chef vara să vină la corijenţă, cluburile de fiţe fiind mult mai atractive.

Şi iacătă-i cu chiu cu vai, ajunşi în faţă bacalaureatului sau al “examenului de maturitate” aşa cum îl numeam noi, conştienţi fiind de fiecare cuvânt ce defineşte această denumire, pentru că reprezintă cu adevărat testarea tuturor cunoştinţelor acumulate în anii de şcoală, testare ce îţi demonstrează cât eşti de pregatit pentru viaţă, ca nivel cultural, intelectual.

Azi au apărul cărţi cu titlul “Perle ale elevilor la examenul de bacalaureat”, de te apucă râsu’-plânsu’ când citeşti şi vezi la ce nivel de incultură sau subcultura, cum vreţi, a ajuns şcoală românească.

Pe vremuri exista o lozinca :”Viitor de aur ţara noastră are!”. Suna pompos, însă adevărat. Azi, în urma masacrării acestor generaţii, mă întreb, ce viitor avem?

Se vorbeşte mereu despre faptul că bugetul Ministerului Educaţiei este unul dintre cele mai mici, în toţi aceşti ani numărul miniştrilor a fost atât de mare încât am pierdut şirul, fiecare venind cu o “reformă”, ce trebuie absolut să îi poarte şi numele, că doar el, ministrul, s-a căznit să o zămislească. Deci reforme… atât de multe că azi nu se mai pricepe aproape nimic din ceea ce ar trebui să reprezinte legea educaţiei. Fiecare profesor cu ideile şi metodologia lui, încercând oarecum să “cuprindă” materia. Frecţie la picior de lemn, aş putea spune, pentru că oricum în capul elevului nu rămâne mare lucru.

Profesori plictisiţi, obosiţi, prost plătiţi, înjuraţi, umiliţi în foarte multe cazuri atât de elevi dar mai ales de părinţi ce se simt îndreptăţiţi să îşi apere progenitura cu orice preţ, ignorând latura psihologică a problemei, în sensul că “punându-i coarne”, copilul simte că are de partea lui cel mai tare aliat, comportamentul devenindu-i total deviant. Profesori fără dorinţa de a mai împărtăşi din cunoştinţele lor, ci doar dacă elevul se meditează la dumnealor; pentru că şi profesorul este o fiinţă ce are nevoie de resurse materiale ca toţi ceilalţi, iar meseria acum nu şi-o mai face din dăruire, nici măcar din obligaţie, ci din interes. Au apărut şcoli şi facultăţi particulare, unde cei mai cu dare de mâna merg, în speranţa că acolo vor învăţa ceva mai multă carte. Bani risipiţi, atâta timp cât copiii, părinţii, profesorii nu conştientizează faptul că şcoala este “o afacere serioasă”. Astfel ne-am trezit cu generaţii întregi de medici, profesori, ingineri, manageri, generaţii întregi de nulităţi!

Profesori vinovaţi, părinţi vinovaţi, sistem bolnav … generaţii dezorientate…

Nu aş vrea să îi uit pe elevii pregătiţi de acei profesori deosebiţi, acei copii care se întorc glorioşi de la olimpiade, concursuri internaţionale, cu medalii strălucitoare la gât, făcându-ne mândri că suntem români, purtând cu onoare numele României în lume, dovedind că în acest sistem ce şchioapătă rănit de nepăsare, neputinţă, neştiinţă, încă se poate! Din păcate, mulţi dintre aceştia obţin burse în străinătate, unde apoi vor continuă să profeseze şi unde sunt apreciaţi la adevărata lor valoare.

Este uşor să căutăm vinovaţi, mai greu să găsim soluţii, sau poate e prea târziu…