O zi de poveste la Veneția de Sus

        

      Cinsprezece ani în Italia. Cinsprezece ani în căutarea fericirii sau/și a unei condiții sociale mai bune. Cinsprezece ani cu gândul acasă însă, la locurile copilăriei, la obiceiurile cu care a crescut de mică și pe care, în ultima perioadă, începuse să le practice și să le posteze și acolo unde se afla, în patria adoptivă.

         Însă Mariei Boboia, venețianca cu sufletul mare despre care vorbim aici, nici bunăstarea și nici banii câștigați n-au mulțumit-o. A fost un fel de amăgire a sufletului care se topea cu fiecare zi ce trecea.
         Am văzut-o deseori și i-am urmărit postările pe Facebook în care încropea obiceiurile cu trăirile. Era un mod dea a arăta: asta sunt eu, românca de la Veneția de Sus ajunsă aici.

         Într-o zi însă Maria a decis să se întoarcă acasă. Spirit creator, activ, mereu dornică să facă ceva dar mai ales să reînvie ceea ce majoritatea au pierdut sau ignoră pur și simplu, Maria a luat taurul de coarne și și-a suflecat mânecile: a făcut un cuptor mare din cărămidă în care coace o pâine la fel de mare, pufoasă, cu cartofi, așa cum se făcea odată și cum încă se mai face pe ici, pe colo, prin unele zone. Cu noaptea-n cap se trezește, frământă, coace, pune la cuptor apoi, scoate pita, bate cu secera coaja cea neagră și, „primenită” pentru clienți, pâinea o duce la Făgăraș sau Brașov. E multă muncă dar nu se plânge pentru că ei asta îi place: munca.

Șapte sate!

         Ne-a invitat la ea într-o sâmbătă frumoasă de septembrie. Și-am plecat peste dealuri și văi, peste munți și ape pentru a ajunge într-o comună brașoveană cu nume răsunător: Veneția de Sus. Sunasem cu o zi înainte și am întrebat-o:
         – Tu, Maria, te găsim repede acolo? Te știe lumea?

         – Eheee… Șapte sate! Șapte la deal și șapte la vale” ne-a spus plină de voioșie.

         Și așa fu. La intrare în sat am întrebat un domn care, cum i-a auzit numele, nea spus: „Mergeți că v-așteaptă.” Adică ori satul știa că ea pregătește cele frumoase pentru eveniment, ori pentru că la ea e un obicei să ajungă lume din toate părțile.

Tatăl Mariei

         La poartă (porțile din Ardeal au specificul lor), un bătrân stă sprijinit în toiag și privește la noii sosiți. Salutăm și ne invită să intrăm. E tatăl Mariei.
         Porțile mari sunt deschise larg iar în fundul curții, pe sub o boltă răcoroasă de viță-de-vie, alți oaspeți sunt prezenți și urmăresc cu atenție câteva femei care bat pâinea.

Maria Betun ne îmbie cu pâine caldă

         Maria ne primește cu inima cât Ardealul: e fericită la fel cum și cele două ajutoare ale sale: sora sa, Bera Cornelița, și moașa Maria Betum, o femeie de peste 70 de ani dar energică, mucalită, știutoare de tot și de toate pe cele ce pune mâinile. Câteva unelte se odihnesc pe un gard iar pe un scaun, frumos aranjate și rulate, câteva pânzeturi din in și cânepă așteaptă să fie duse la râu. În terasă, pe o masă mare, cozonaci frumoși și o plăcintă cu prune coapte așteaptă cuminți să le vină și lor rândul.

S-a ars pita!

         Gura cuptorului e deschisă și mai multe pâini mari și negre așteaptă să fie scoase.
         – Vedeți că s-a ars! exclamă colegul cu care am venit, îngrijorat de imaginea tu tocmai bună a ceea ce vede acolo.

         Femeile râd și ne spun că grijă să nu avem.
         Maria ia paleta și, ajutată de sora ei, una câte una, pitele negre-tăciune ies afară.

         Pâinile fierbinți sunt bătute cu secera sau cu un retevei de Maria  și de vecina cea în vârstă, Maria Betum, pentru a le da coaja cea neagră jos.

         – Cu asta făceam cafea odată, ne spune bătrâna arătându-ne coaja care s-a adunat.

         Pe masă oaspeții se înfruptă din bunătățile cu care gazda s-a pregătit: apă, cafea, plăcintă cu brânză, cozonac, lapte cu caimac de bivoliță, plăcintă cu griș, cozonac…

         Pâinile coapte sunt puse într-o covată și acoperite cu un ștergar alb. Acum fetele se pregătesc să ducă rufele la râu, la înălbit. Odată aveau cal, dar astăzi căruța va fi trasă de un tractor. Se molipsesc și alte femei venite de departe și vor și ele să fie în costume populare. Așa că Maria le ia în casă și le îmbracă.

     

    Purcedem la râu. La ieșire din sat, pe drumul colbuit, trecem pe lângă o cireadă mare de bivolițe care pasc nestingherite sub soarele înfocat. Le admirăm pentru că nu se văd des așa animale.
         Râul Valea Mare își duce iute apele printre arini, sălcii, printre dealuri împădurite cu stejar și fag sau înverzite, pe care pasc turme de mioare. Pare că lumea zgomotoasă, enervantă și tracasantă din care am plecat e un vis demult trecut. Aici pacea locului te cuprinde și te face să uiți de necazuri și probleme.


         Maria, bătrâna, aduce și o sticlă cu rachiu pe care o pune bine, înfigând-o adânc în albia râului să stea la rece. Cimilitura îi iese imediat așa cum de-a lungul anilor a spus-o. Și nu e singura: bătrâna ne vorbește deseori în versuri și-n strigături populare iar vocea ei, a lor, au o umbră a trecutului, a horelor și șăzătorilor, a zilelor de coasă, de adunat sau de treierat.

         Cu două sape, femeile trag pietrele din locul unde vor spăla albiturile.  Două scaune lungi, aduse cu căruța, sunt înfipte în albia râului. Valuri de stofă sunt aruncate ca niște furtune de pompieri, desfășurându-se grațios pe lungimea apei, planând și căzând apoi ca niște panglici. Apoi sunt trase înapoi pe picior, împăturite, puse pe scaune și bătute cu maiurile. Și dau fetele cu sete pentru că fără forță nici curate nu vor ieși.

         Un cameraman mai tânăr și mai „jingaș” a rămas pe malul celălalt și nu vrea să se ude. Maria nu pregetă și-l ia în spate trecându-l apa, spre amuzamentul tuturor.

         Odată spălate, albiturile sunt întinse cu grijă pe iarbă la soare… Ce muncă era odată pentru cusutul acestor fâșii lungi de pânză din care mamele făceau ițari, cămeși sau cearșafuri și ștergare. Și ce muncă să vii cu ele la râu, acolo unde apa e curată, să le speli, să le usuci și să le duci iar acasă, să le întinzi pe sârmă și să le așezi împăturite în dulapuri, cu naftalină, să nu le apuce moliile.


         Astăzi toate acestea sunt amintiri pentru cei care le-au făcut sau necunoscute pentru cei mai tineri. Dar Maria Boboia vrea să țină obiceiul viu.

         La capătul fâșiilor lungi de pânză albă, uscată la soare, femeile s-au așezat sub umbra unui arin. Sticla de rachiu rece e scoasă alături de chiuituri și cântece cum numai ele știu a spune cu voci pline de voioșie și bucurie.

„Sa se uste panzele, sa toarcem fuioarele!

Ca la vara ce-o veni sa-vem iara ce inalghii!”

       I-a venit rândul și plăcintei cu prune și brânză, o delicatesă cum nu am mai mâncat până acum.
         De altfel și pentru cozonac s-au dat lupte. parfumat, copt bine, cu nucă și lămâie…
         Ne luăm adio de la râu și merge spre casă. Aici Mari și ajutoarele sale ne-au pregătit ciorbă rădăuțeană și sarmale, udate cu vin de Recaș și rachiu. Un cetățean intră și el pe poartă cu o găleată cu rachiu cald, tocmai scos de la cazan. Cumpărăm un litru că prea e bun.
         Maria ne vorbește cu patos despre munca ei, despre cât de drag îi este să facă ceea ce face. Și nu e singurul lucru: la Căminul Cultural a amenajat un muzeu al satului cu toate cele avute în gospodărie sau primite de la prieteni. Nu lipsesc dulapurile pline cu cusături și albituri, costumul de mire al tatălui său, uneltele vechi de muncă sau zestrea de pe pat… E un muzeu făcut cu drag așa cum face ea toate lucrurile.

         Ne despărțim cu greu de Maria și de oamenii pe care i-am cunoscut aici. Chiar și de bătrâna de 94 de ani (mama vecinei inimoase de 70 de ani) care ne povestește din vremuri apuse. Ca să nu mai zicem că toți cei prezenți nu pleacă cu traista goală: pită, cozonac, dulceață de morcov și de zmeură (despre acestea o să vă vorbesc altădată) și, o monografie a satului. A Veneției de Sus, satul unde Maria Boboia, cea care 15 ani a trăit departe dar cu sufletul aici, duce mai departe obiceiuri și tradiții, artă culinară și vorbă bună.
         Ea este modelul de om pe care tinerii sau cei mai puțin tineri ar trebui să o urmeze iar autoritățile să facă coadă la poartă să o sprijine. Ar trebui…

Cristi Merchea

Galerie foto:

        

Lasă un răspuns