PĂCATUL UNEI EMIGRANTE

  Liliana Burac nu scrie, pictează poezii. Dar de data asta e un tablou scrijelit cu unghiile pe pânza durerii. E o poezie-manifest a celor plecați spre mai bine.
Orice cuvânt în plus este superfluu față de ceea ce spun aceste versuri.

PĂCATUL UNEI EMIGRANTE

 

Eu n-am plecat în lume să-mi caut fericirea

Căci fericirea mea era la mine acasă

Și n-am plecat nicicum că îmi lipsea iubirea,

Cu toți cei dragi ai mei mă așezam la masă.

 

N-am vrut extravaganțe, aveam simțul măsurii,

N-am jinduit la lux și nici la avuții,

Doar mi-am dorit să dau lumina-nvățăturii

Și siguranța pâinii de mâine, la copii.

 

Credeam, ca fiecare, că dacă plec un an,

Oricât mi-ar fi de greu, timpul e timp și trece,

Strângând din dinți voi pune deoparte ban pe ban…

Magia inocenței, te-mbeți cu apă rece…

 

Am poposit ca cucul cu aripile frânte,

În cuiburi îmbâcsite de boli și bătrâneți,

Și am uitat să număr când griji nesocotite

Se adunau grămadă pe prag, în dimineți.

 

Și, DA, am suferit mai rău decât un câine,

Cu dorul ca un șarpe, colac peste grumaz

Și-am înghițit cu noduri un dumicat de pâine,

Cu lacrimile-n două, curgând peste obraz.

 

Dar mi-am urmat cărarea prin spini și bolovani,

Cu sufletul ca marea într-un tumult drăcesc,

Cu timpul împotrivă ce mă-ngropa în ani,

Când zilele păreau că nu se mai sfărșesc.

 

Acesta mi-e păcatul, de-a fi-ndrăznit să pot,

De-a fi crezut în vise, în oameni, în mai bine

Și aș fi ros în piatră, un OM să pot să scot

Din puiul ce altminteri ar fi trăit ca mine.

 

Și-mi stă de-a curmezișul când oarecine spune

Că pentr-un pumn de bani călcăm pe demnitate,

Că facem de ocară al țării noastre nume,

Fiind doar slugi parșive cu capete plecate.

 

Cu ce-i mai bun acela care-a rămas acasă,

Privind cu mâna-n sân la luciul sărăciei,

Știind că pentru pâinea ce nu va fi pe masă,

Copiii lui purta-vor povara pribegiei?!

 

Cu ce-s mai buni aceia ce-au cârmuit cu anii

Și n-au mișcat un deget să-mpiedice exodul?

De la nivelul lor nu se aud sărmanii,

Sunt ei și numai ei, iar după ei, potopul!

 

Eu, pentru țara mea, sunt fiica păcătoasă…

Dar, fiindcă o iubesc, prin munca mea blamată

I-am înflorit vlăstare ca să-i rodească acasă…

Și-aș lua-o de la capăt… știind ce mă așteaptă!

Liliana Burac

De același autor AICI