PARDA LA VALEE!!!

       Câteva bufnituri înfundate, ca niște lovituri de baros date în pământ, ce se apropiară în secvență rapidă, urmate de o trosnitură puternică, ca de trăsnet, fură ultimele  lucruri pe care căruțașul le auzi înainte să întrevadă cu coada ochiului o dihanie mare, neagră și rotundă care i se prăvăli din cer peste coșul căruței în care se afla, rupându-i-l în două. Aceasta trosni din toate încheieturile, scrâșnind cu drugul și scândurile obloanelor făcute franjuri în colbul drumului și caii spânzurați în aer. Oiștea se proțăpise-n cer, ca un catarg, cu animalele ștrangulate de hamuri, agitând  disperate din picioare și nechezând a moarte. Femeia căruțașului, care până atunci molfăise dintr-un ionatan de anul trecut, scos din traistă, fu aruncată în șanț din balansul blănii pe care stătuse cu o clipă mai devreme. De fapt și căruțaș, și femeie săriseră ca doi hopa-mitică, mocanul vânturând la rându-i biciul prin aer  și scăpând hamurile-n voia sorții de la smuncitura fulgerătoare a tronului atelajului. Totul fu ca un fulger, după care dihania cea neagră făcu ultimul salt din căruța rupă peste șanțul din dreapta, oprindu-se cu o icnitură înfundată și-o trosnitură de lemne uscate în porțile lui Mutică-Chioru

      Din ograda moașei Maria lui Velicanu se auzi un urlet de sfârșit de lume:

      – Aaoleoooo! Văleu, Doamneee!!! M-a omorât, lumeeee!!!

      Cu o catrință neagră, cămașă albă cu altiță și un batic tot negru pe cap pe care încerca să și-l ridice de pe ochi cu o mână, în timp ce cu cealaltă se ținea de stâlpul porții, femeia se jeluia cu gesturi disperate, abia ieșită din bucătăria de vară. Din fosta, adică,  bucătărie de vară, pe care dihania cea mare o strivise-n căderea ei ca pe o minge dezumflată cu piciorul, înainte să ajungă-n căruța de pe drum… Cu tot cu ceaunul pus la fiert pe chirostii, soba cu prichici și acoperiș din șindrilă. Acum era ca o cușmă veche, turtită, din care ieșea fum aiurea. Femeia se încovoia spasmodic sus-jos de durere, ținându-se cu o mână de mijloc și cu cealaltă continuând dă se sprijine de poartă, uitându-se buimăcită când la cotruna ei distrusă, când la ce se-ntâmplase pe drum sub ochii ei.

      – Aoleooo, m-a omorâââât! Aoleoo! se văicărea femeia.

      Găinile, curcile și rațele, care până mai devreme ciuguleau fericite, acum alergau și ele bezmetice prin curte și pe drum, cotcodăcind și cloncănind speriate, slobode, în timp ce casca nemțească din care beau apă fusese zvârlită  în lături. Bucăți de șindrilă, căpriori și haragi cu lut și balegă lipite de ei, sfârtecate din peretele fostei bucătării de vară, se-mprăștiaseră în șanț și pe drum. Tabla hornului rotund se făcuse una cu mormanul de șindrilă  iar fumul sobei, dărâmată de forța izbiturii, începuse să iasă liber, amestecat cu funingine și praf la un loc. Limbi de foc jucăușe începuseră să muște vioi din șindrila uscată a acoperișului, învăluind cu iuțeală întreaga coșmelie distrusă într-o clipită și aruncând scântei iuți în aer.

      Era duminică și pe la porți nu ieși mai nimeni. Doar două capete apăruseră peste gardurilor grădinilor care dădeau spre Vale. Se uitau acum în sus, de unde venise nenorocirea. Pe creasta Dealului Stanciului, la poalele căruia se afla casa moașei Maria, câteva mogâldețe colorate șe mișcară în fugă, dispărând în tufele de ienupăr și cătină.

      Casa moașei Maria Velicanu e la drum, prima de după curbă. Pentru că drumul care străbate Dragosloveniul coboară agale tocmai din Punga, de sus, în curbe line și bucăți de drept,  urmând cursul Dragomirei, un pârâu nu prea mare, nu prea mic, dar plin de baboi, clean și mreană, de zgripțe și alți pești de munte. Aproape de capul satului, după Podul Bitirezii, acesta face o curbă mai strânsă, chinuindu-se să treacă de un cot al dealului Stanciului. Aici mocanii l-au săpat în malul lui, deschizând un hău abrupt în dreapta.  În locul curbei e mai departe de firul apei și, imediat ce-și reintră-n linie dreaptă, pe partea stângă, e casa moașei Maria. O casă mare, frumoasă, cu acoperiș din șindrilă cu două ochiuri luminoase în pod, cu târnaț la drum și ferestre înalte, cu fântână cu ciutură în curte și o bucătărie mică de vară la poartă. O perdea, cum îi zice ea. Aici, vara, femeia, – văduvă de război de vreo 25 de ani -, fierbe mâncare la animale: cartofi porcilor, urzici curcilor sau foi de sfeclă și lobodă rățuștelor până ce se fac mari. Îi sunt dragi și are grijă de ele ca de niște copii. „Pui-pui-pui, bi-bi-bi, hai la mama, bibilicile mamii” o auzi toată ziua prin curte. Își trece vremea cu ele și cu cei care-i intră-n curte să scoată o găleată cu apă rece din puț.

      Mai la vale de ea, alte două case, fiecare din ele locuită tot de câte-o văduvă de război. E „cotul negru”, cum i-a zis un țapinar într-o seară la crâșma de pe Vale, de la MAT. Din ‘44 femeile astea tot numai în negru s-au îmbrăcat și așa i-a rămas și numele locului. După ele, cum urci din drum o cărare-n coasta dealului,  e casa președintelui de CAP. Locul de unde încep necazurile satului.

*

      I se dusese buhu-n sat, deși, dacă-l vedeai, nu dădea doi bani impresia. Pirpiriu, cu părul cârlionțat și plin de pistrui, o față măslinie și doi ochi vioi, albaștri senin, Nicușor era copilul care nu semăna niciunuia în jur. Nimeni nu mai era creț dintre colegii lui de clasă și niciunul nu mai avea nici tată președinte de CAP. Îmbrăcat mereu mai bine decât ceilalți, Nicușor ieșea mereu curat pe poartă pentru a se întoarce seara plin cu de toate, după cum fusese ziua sau locul de joacă: maidan, apa Șușiței, pădurea Chilugului. Nu-l ajuta fizicul, sfrijit cum era, dar inima era mai mare decât trupul iar belele pe care începuse să le facă de mic depășiseră hotarele satului.                  
        Și toate pentru că ne astâmpărarea sa îi curgea prin sânge ca șuvoiul Cascadei Putna peste bolovani. Acu’ era în capul satului cu ai lu Cimpoaie ș-ai lui Prichiu, acu’ era în centru scormonind prin depozitele CAP-ului după ce aveau ei nevoie ca să-i facă arcuri, săgeți, arbalete și pocnitori sau cine mai știe ce armă de luptă îi trecea noaptea prin cap sau vedea în cărțile pe care taică său, președintele, i le  aducea să le citească.
        La școală era brânză bună în burduf de câine, cum îi spuneau cu reținere învățătorul și mai apoi profesorii părinților lui. Isteț, prindea repede  și atât de bine că ceilalți trudeau din greu să învețe ceea ce el auzise. Și cu aia rămânea, cu ce auzea. Dar el era fericit astfel, dincolo de bătăile luate aproape zilnic, la început cu palma la fund, pentru ca mai apoi să treacă la cele cu  cureaua și cu varga, la palmele peste cap sau închisul în beci și-n-m magazie. Pe toate le suferea Nicușor spre disperarea părinților care nu mai aveau metode și nici cu ce să-l îmbie ca să-l aducă pe drumul cel bun.
        Vecinii îl învățaseră atât de bine că doar la vederea lui începeau să se oprească din treabă și să-l urmărească, dacă era prin preajmă, să dibuie ce avea de gând să facă. Găinile și gâștile acestora se mai răreau câteodată, geamurile li se făceau țăndări când Nicușor își încerca noile praștii și arcuri cu săgeți, cașii și slănina lor din pod sfârșeau fripte și mâncate sub podul Bitirezii cu prietenii de joacă, fetele se întorceau ciufulite de la școală sau cu părul ars în experimente care mai de care mai ciudate… Nici profesorii nu-i mai chemau părinții la ședință, ci mergeau direct la sediul colectivului să se plângă tovarășului președinte care mereu era nevoit să le trimită câte ceva, spre mai dulcea înțelegere a plodului nărăvaș.

      – Tu ești capul răutăților, îl lua Mitică Vătămanu, tatăl, pe fiul rătăcitor ori de câte ori avea ocazia și se întorcea acasă de la muncă mai devreme ca el să adoarmă. Nu mai e nimeni pe văile astea două care să te întreacă! Ce ai de gând, măi copchile? Tu chiar vrei să ne bagi în mormânt pă mine și pă mă-ta? De vorbă bună nu știi, de bătaie ne dor pă noi mânile… Ce-i de făcut cu tine?

        Și dojana începea la masa de seară și continua până ce Nicușor, cu capul plecat ca mielul la tăiat, promitea că va fi cuminte, spre scurta bucurie a părinților și fericirea lui ascunsă-n suflet, conștient de ce avea plănuit să facă a doua zi.  

        Se făcuse vară de mai bine de o lună iar școala o pusese-n cui Nicușor. Trecuse în clasa a VIII-a și deja lucrurile nu mai erau ca acum câțiva ani. Nicușor Vătămanu crescuse iar odată cu el grijile părinților și dimensiunile faptelor sale. La școală nu mergea rău, mereu printre primii, datorită istețimii minții sale dar ajutat de trăiștile și sacii cu porumb, grâu, sfeclă sau ce mai aveau profesorii nevoie, dăruite  „din pix” sau direct de tovarășul președinte Mitică  pentru compensarea purtării sale. Oricum, părinții deciseseră că cea mai bună treabă pentru odorul lor ar fi fost școala militară. Emil deja vorbise cu prieteni de-ai săi din sat, acum mari domni la oraș, ofițeri superiori chiar la Sibiu, care l-ar fi ajutat să-l împingă mai ușor pe Nicușor la liceul militar.

        – Eu nu vreau să stau toată viața cu centura pe burtă! se rățoise el la ai lui cu vorbele astea, auzite de la niște babe-n sat care discutau de-al lui Geaboc, mereu militar, mereu în alarmă. Îl marcaseră și-i aprinseseră un beculeț: ce avea să se întâmple cu libertatea lui? Cu dealurile lui, cu prietenii lui…

         Duminică dimineața însă totul era organizat. Ai lui era plecați la biserică cu tot cu bunică. Bunicul Neculae nu mai conta. El stătea la pat de vreo doi ani și nu-l deranja. Îi ducea de mâncare, îi asculta vreo veche poveste pe care i-o mai spusese de câte ori în ultimii ani, și-o sfeclea afară, spunându-i că are de fiert la porci un ceaun de sfeclă cu cartofi.

        Și așa făcu și azi, duminică. Dar ceaunul îl pusese încă de dimineață, să fi fost deja gata,  când, din drum, se auzi glasul unui copil:

      – Niculeee, hai, mă, ești gata?!

       Din drum, printre ulucii porții și peste maidanul care despărțea gardul lor de drum, se vedea capul ciufulit al unui copil de vreo 10-12 ani. Crețul își întinse și el gâtul peste gard, făcu semn cu mâna că da, își luă în buzunar nelipsitul briceag și trânti poarta sub privirile plictisite ale lui Lup. Câinele gospodăriei căsca plictisit, întins în fața cuștii de lemn, cu labele sub bot și coada mișcând-o agale, semn că nici foame nu avea și nici chef de joacă. De peste gardul vecinului, doi ochi iscoditori văzuseră atent toată scena, obișnuiți cu plecările furtunoase ale băiatului sau cu țipetele pe care băiatul le scotea sub cureaua furioasă a lui Mitică Vătămanu.

      – Hai, bă, Nicule! Nu mai ieșeai. Suntem gata cu toții.

        – Gata, mă, mergem.  Și-o luară la vale spre grajdurile CAP-ului din capul satului. Nu era mult de mers. Înainte de ele, drumul coboară drept dar într-o pantă lină, lăsând la stânga toată coasta dealului Stanciului, îmbrăcată de livada de pruni, meri și peri pe care ei, copiii, o cunosc cel mai bine. E livada CAP-ului dar ei știu toate ascunzișurile, toate locurile pe unde ies bureți de rouă, căpșuni sălbatice, fragi, zmeură. Fiecare prun e știut când se coace și ce prune face. Coasta asta a dealului urcă din ce în ce mai mult, opintindu-se într-o râpă abruptă, plină de mărăcini, ienuperi, salcâmi, măceși și alți arbuști și plante crescute anapoda dar fericite că nu le poate ajunge lighioile sau oamenii satului. Sus, pe culme, dealul e chel, întinzându-și coama de la podul Bitirezii și până jos, în Baina, dincolo de grajduri.  
        Pe dreapta drumului doar un șanț și câteva case și grădini care dau spre Vale, spre albia Dragomirei adică. La o poartă, două bătrâne tainesc la blană. I-au văzut și sunt atente cum merg de iute cei doi, trecându-le prin față și dându-le binețe.

       – Auzi, fa, zise una dintre ele cu glas pițigăit dar tare, să-l audă și Nicușor. Da ăsta nu-i a lu’ Mitică, fa?

      – Bună ziua, moașă-Ioană, spuseră aproape în cor cei doi, salutând-o pe nume pe cea mai bătrână dintre ele.

      – Unde mergeți, măi copchii? Nicușor, știi mă-ta c-ai plecat? Sau iar îi pocești v-una pă undeva?

        – Nu, bre moașă Ioană. Ne ducem să dăm mâncare la vaci la grajduri, ne-a trimis tata.

        – Ghini, mamă, să hiți sănătoși șî cuminți, se mulțumiră femeile, întorcându-se la vorba lor.

        – Bă, da astea de ce nu-s la biserică? își întrebă Nicușor tovarășul de drum.  

        Cei doi intrară pe ulița grajdurilor dar fețele li se înnourară. Baștea-ologu, paznicul, stătea în fața intrării.

       – Moș Bașteaaaa, ziua bună, rosti vioi Nicușor. Ne-a trimis tata să mergi degrabă acasă. Stăm noi aici. Fata și-a rupt chicioru’, bre?

       – Ce, mă? se holbă omul preocupat. Ce zici măi Nicușor? repetă paznicul, un bătrân la vreo 60 de ani, cu bocanci militărești în picioare, pantaloni negri cu turul aplicat și burta care-i cădea ca o mămăligă bleagă peste curea. Se ridică în picioare de pe ghizdeaua cișmelei din fața grajdului, ajutat de o bâtă mare, noduroasă, lustruită de-atâta bătut vacile cu ea. Fata sau vaca?

        – Fata, bre, răspunse iute Nicu, deși parcă în minte-i fulgerase ideea să-i zică vaca, dar tot imediat își spuse că vaca poate nu l-ar fi alungat pe moò de aici. A venit al lui Țărel, vecinu’ matale, și i-a zis  tatei.  Iar el ne-a trimis să-ți spunem să mergi acasă repidi.

        – Stăm noi aici, avem grijă, repetă Marcel spre a convinge.

        – Da cum, mă? Unde…?

        – Du-te, bre, nu mai sta.

       Șontâc-șontâc, paznicul își luă o traistă cu care venise de-acasă, o puse pe-un umăr și se îndreptă spre drum. Cum fu la capătul uliței, Nicușor și tovarășul său Marcel, după ce se prefăcură că beau apă și se apucă să curețe jgheabul izvorului, fugiră în spatele primului grajd. Într-o liniște de mormânt, ascunși după o stivă de lemne, încă opt copii așteptau pe iarbă ronțăind niște turte de mălai coapte pe plită, unse cu magiun de perje. Era delicatesa de duminică și, dacă unul avea, atunci și ceilalți o cereau de la părinți. Toți zece copii de pe Vale și din capul satului, mai mici și mai mari de ani, îl așteptau pe Nicușor să vadă ce plan să pună în acțiune.  

        Un tractor de la CAP-ului zăcea de mai multă vreme aici, cu una din roțile din spate demontată, aruncată alături. Iarba îi crescuse în jur iar rugina începuse să se așeze ca o poleială. Lângă tractor, de mult mai demult înțepenise scheletul de fier al unui camion Buceag, îmbrăcat în baraboi, urzici și alte buruieni libere să crească oriunde, nestingherite de coasa vreunui mocan. De altfel la spatele grajdurilor multe se adunau, spre uitarea oamenilor și bucuria copiilor care le foloseau drept ascunzători în joaca lor.

          Se strânseră cu toții în jurul roții și se uitau la ea. Lucian, un prichindel de vreo 6 ani, puse mâna sè o ridice, opintindu-s, spre distracția tuturor. Doar câteva urzici se lăsară călcate  sub picioarele încălțate în sandale ale copilului fără ca roata să se clintească. Pe roata asta o ochise Nicușor într-o seară, pe când venise cu tata aici și o idee îi străfulgerase prin minte: ce-ar fi fost să o ducă pe coama dealului, sus de tot, și să-i dea drumul la vale? Numai că roata era și mare, și grea… Tare grea. Iar singur n-ar fi reușit niciodată. Să fi tot cântărit 100-150  de kile iar ei doi, el și Petrică adică, n-ar fi reușit. Așa că se uniseră și acum erau zece. Dar nici zece nu puteau împinge toți odată la ea pentru cè nu aveau loc. Așa că se gândise el că cel mai bine era să facă echipe.

        – Gata, mă, mergem? Că la unu ajung ai mei de la biserică… Sau pe la două dacă stau și la pomană.

        Se opintiră din răsputeri și roata fu sus, pe cant. De sub ea se ivi iarba galbenă, firavă și turtită, lăsând locul unui cerc mare și gros plin de gândaci și râme care-și făcuseră culcuș sub ea, deranjate acum. 

        – Adrianeeee, se adresă Nicușor unuia dintre ei, cel mai mare de statură. Tu cu ăștia patru, de pe Vale, o-mpingeți până ce ajungem în dreptul cărării. După aia o luăm noi,  și trase lângă el pe Petrică și frații Prichiu. O ridicăm tot pe coamă, tot pe coamă, dar pe partea Chilugului, că-i mai lin și nu ne vede nimeni.

        După o jumătate de oră pe greabănul Dealului Stanciului, acolo unde cărarea care vine din sat încalecă să treacă în Vale Chilugului, câteva mogâldețe împingeau din greu, dar cu spor, o roată mare de tractor. În câteva clipe dispărură din peisaj. Deasupra un huli mare se rotea liniștit, controlând grădinile oamenilor și livada după vreun pui, vreun șoarece sau alte  orătănii gata să-i intre-n gheare. Cerul era senin iar în aer miresme de flori se  ridicau din poienele și livezile locului. Păsărelele își făceau concertul prin mărăcinii și cătina de pe râpă în timp ce de pe Vale veneau rar, când și când, câte-un lătrat de câine sau vreun cântat de cocoș. Peste grajduri se așternuse liniștea, animalele fiind la păscut iar paznicul demult plecat. Doar șipotul curgea repede și rece în jgheabul de beton, plin de mușchi verde pe margini, în timp ce câteva rațe își scăldau fericite penele unsuroase.

        Trecuse mai bine de o oră. Cu truda lui Sisif, cei zece copii ajunseseră cu roata aproape pe culmea cea mai înaltă a dealului. De aici, de sus, satul se deschidea ca o strachină: în stânga Baina, cu grajdurile care se vedeau acum mici, apoi Valea, cu casele ei albe și în sineală, acoperite cu șindrilă și țiglă, înșirate ca mărgelele pe firul Dragomirei, pierzându-se spre Golășei, un cot mai pe deal, scăldat de soare de dimineața până seara. Se vedea și drumul care ducea pe Rucăreni. Sub deal, aici, unde se aflau ei, Cotul Negru, cu casele lui Nicușor și ale celor trei văduve care se pierdeau cu drum cu tot în cotitura de la Podul Bitirezii. Deasupra lor, în depărtare, începea să se întindă platoul cel mare al Dealului Bisericii, cu pâlcul de brazi în care se ascundea mica bisericuță de pe Rucăreni. Toate acestea închise ca-ntr-o cetate de pereții Răchitașului, Zboinei și celeilalte mulțimi de dealuri și munți ocrotitori ai depresiunii, până hăt, departe.

        Roata stătea acum culcată pe pământ, chiar pe vârful dealului. Adieri de vânt, venite de pe Chiua, pieptănau iarba și paiele ieșite pe culme ca pe capul unui uriaș. Uzi leoarcă, sfârșiți de oboseală, copiii stăteau tolăniți care peste roată, care pe pământ. Nu mai aveau cuvinte și nici putere să le scoată.

        Petrică îl dojenea pe unul din frații Prichiu că nu împinsese de-ajuns de bine în timp prichindelul de Lucian începuse să plângă că vrea acasă.

        – Taci, mă drace, îl liniști Nicușor, taci că acu terminăm și mergem să mâncăm un caș la țăcălie și să bem apă de budui.

        Nicu se ridică și privi în zare, apoi pe panta livezii spre casa lui. Scormoni și prin curte cu privirea dar gospodăria era toată o pace. În dreapta, în curtea lui Velicanu, un punct ca o furnică neagră se mișca din casa mare la perdeaua de afară. Era moașa Maria care făcea mâncare la un ceaun. Se vedea că ceva fierbea pentru că fumul ieșea subțire printr-un horn din acoperiș. În rest, liniște și pace. La picioarele lor câțiva greieri țârâiau în soare, niște furnici roșii invadaseră un mușuroi iar fluturi și albine zumzăiau pe florile de pe chelia acestui deal uriaș. Satul era liniștit, oamenii la biserică, copiii pe deal… Ecoul clopotului bisericii din Deal străbătu valea, venind de sus ca o pală gravă și umplând aerul cu vuietul său. Urmară alte câteva, unul după altul, semn că preotul își terminase slujba și oamenii începeau să iasă la morminte.

        – Gata, mă? Îi dăm drumul?

        – Unde, Nicule, veni Petrică să cerceteze locul, urmat de ceilalți care se ridicară curioși.

        – Uite p-aici, ridică Nicu mâna, făcând prin aer o mișcare prin care arătă direcția de zbor a roții.

        – Poate-ajunge la tine-n pod, Nicule.

        – N-are cum, mă. O dăm aici, prin grădina lui Morunglav, peste drum și-apoi iar în grădina lu’ Ghimpu.

        – Am venit trei zile la rând să văz locul.

        Cei zece se adunară din nou în jurul roții, o ridicară ca pe o roată de căruță și o puseră pe poziție, ținând-o strâns de profilele cauciucului. Un vânticel se pornise dinspre munte, ciufulindu-le pletele și împingând ușor roata, făcând-o mai grea într-o parte.

        – Ține-ți, bă, de ea că vine peste noi, se oțărî Petrică care, cu Lucian și încă doi, simțeau că se face mai grea în bătaia vântului.  Ochii le străluceau de bucuria a ceea ce aveau să facă. Nimeni nu mai făcuse asta până acum. Ai lui Nicușor deveniseră mai luminoși decât culoarea cerului care le stătea deasupra capului. Soarele se oprise și el curios la ce avea să se întâmple, scăldând în lumină valea Dragomirei și întreaga depresiune. 

        – Gata, comanda la mine, se proțăpi Nicu pe picioarele ca două grisine, gata de atac. La trei dăm drumul. Unu, doi, trei…!

        Copiii împinseră ușor roata, ținând-o strâns să n-o scape. Odată liberată, dihania făcu doar două ture prin aer și, la primul mușuroi, sări puțin în sus, cu o bufnitură înfundată, seacă, pentru ca al doilea salt să fie un arc de cerc mare, cu boltă, pe deasupra prunilor, rotindu-se cu viteză spre grădinile care o așteptau. La următorul salt curmă puțin stânga, spre casa Mariei lui Velicanu și… Din dreapta, pe drum își făcu apariția o căruță care mâna la trap spre capul satului.

        – Parda la valeeeeee! strigă din toți plămânii Nicușor.

        – Parda la valeeee! Strigară toți în cor. Dar căruțașul era prea departe ca ei să fie auziți iar roata prea aproape ca să mai poată fi văzută.  

Cristi Merchea,

17 mai 2020 – Londra