PARIEZ PE LITERATURĂ, UMOR ȘI IDEALURI

      Pe scriitoarea Doina Popescu-Brăila am cunoscut-o la Focșani, într-una din peregrinările sale prin țară, promovându-și creașiile. Cărțile sale sunt unice, sunt povești românești autentice cu o lume demult apusă, pitorească și intrigantă, în care odată intrat greu reușești să te rupi din lumea lor. Vă prezentăm un fragment din din volumul „Academia Maidan”, în curs de apariție la ditura Torent Press.

Doina Popescu-Brăila ______

       În copilărie mi-am dorit enorm o bicicletă. Părinții imi puneau condiții: dacă iei premiul I… Îl luam, dar ei amânau de la un an la altul. După al treilea premiu, nu mai aveau argumente, epuizaseră toate tertipurile. Au promis și răspromis până când au plecat să facă achiziția. Am așteptat emoționată. S-au întors cu o chitară care costase 600 de lei, cum s-ar zice, făcuseră o economie de 1000 și erau foarte mulțumiți de ei. Am urât chitara, n-avea pedale, eram disperată. M-au înscris la cursuri, plătind 80 de lei pe lună. Profesorul a venit o dată, ne-a cântat la vioară, apoi s-a pus pe chiul. După vreo trei luni de plată în gol, am mers la sediul filarmonicii Lyra să ne cerem banii înapoi. Am aflat că profesorul Filip plecase în… armată. După vreo lună, a apărut un tânăr rom. Și el scripcar și țambalagiu, dar fiind vorba de corzi, a zis că-i aceeași brânză. Nu ne-a învățat să cântăm la chitară, dar le cam pipăia pe colegele mele. La cele mai fraiere, le băga mâna până în chiloți.

       Individul a apărut la poartă, într-o duminică, fix în timpul prânzului. Papașa l-a pus în capul mesei, s-au întins la băut, apoi la cină a rămas în mod naturel. La plecare, a cerut împrumut 1000 de lei. Galanton, papașa i-a dat… Banii de la bicicleta mea! Profesorașul a propus în contul banilor s-o școlească și pe sora mea, care avea 15 ani. Eu m-am făcut foc! Când am văzut că golanul o pipăie pe soră-mea, l-am atenționat pe papașa de practicile individului, așa, la modul general. Nu știu ce-au discutat, dar derbedeul n-a mai călcat prin cartier.

       În scurt timp, mama a născut și papașa și-a descoperit un succes exponențial la damese. Părinții au divorțat, mama a rămas cu trei fete și pâinea cea de toate zilele devenise o problemă. Prietena mea voia o bicicletă mai bengoasă, care costa 1650 lei. Mi-a cerut 1150 de lei pe cea veche. Am vândut timbre, am făcut aproape toată suma: mai aveam nevoie de 100 de lei. Tatăl ei n-a vrut să mi-o dea sub preț, mama a zis că n-are. Tanti Dana, sora mai mare a mamei, șefa de facto a familiei, m-a chemat la ea, promițând că-mi dă suta. Nu mergea liftul. Am urcat sprintenă până la etajul opt.  

       Pe balcon avea 186 de sticle de ulei. Erau nespălate, puțeau a rânced.             

       – Spală-le și du-le la vânzare! Tu îți iei suta și restul mi-l aduci.       

       Am icnit, am spălat sticlele, liftul tot nu mergea, mi-am smuls mâinile din umeri cărându-le la centrul de colectare; am stat vreo patru ore la rând și-am izbutit. Câteva au fost, cică, ciobite, dar la doi lei bucata, m-am întors cu 364 de lei. Am urcat cele opt etaje ca în vis. Aveam banii de bicicletă!        

       – Era deschisă ușa de la subsol? – m-a întrebat tanti.       

       – Era!        

      – Mergi să-mi plătești întreținerea!        

      – Cât este?        

       – Nu știu! Dar dacă pui de la tine îți completez suta.       

       Am coborât cele opt etaje, și încă unul, la subsol. Călcam prin apă. Pe țevile mizerabile alergau șobolani cât pisicile. Întreținerea era 362 de lei. Am plătit. Am urcat sfârșită de oboseală.        

       Mătușa mea a luat chitanța, a pus-o în borcan și mi-a spus franc:        

       – Te-am păcălit, nu-ți mai dau niciun ban! Lasă izmeneala, că numai golancele și prostituatele umblă pe bicicletă. Ce, vrei s-ajungi ca Mița Biciclista, să te înhăitezi cu tot Bucureștiul? Am plecat cu nodul în gât. Nu i-am spus părerea mea, fiindcă era violentă și, amănunt important, locuia la etajul opt.        

        Poate a plouat torențial, sau poate au fost lacrimile mele. Am ajuns acasă năucă și i-am povestit mamei.        

        A ridicat din umeri.

       La 15 ani, în palmă aveam desenată o cumpănă de destin. Am ales viața, sau viața m-a ales pe mine! Bani de bicicletă tot n-aveam, dar am ajuns să pilotez avioane, fiindcă era gratis. Acolo, cu fruntea sprijinită de nori, toate prioritățile s-au răsturnat, problemele s-au diluat. Am văzut Pământul ca pe o banală hartă, oamenii, buni sau răi, au devenit microscopici, ambițiile și deșertăciunile s-au golit de sens. Important era doar avionul, un metru cub de tehnică și geniu, motorul care torcea, motan nervos și devotat și bucuria enormă care-mi ștergea orice durere…

        Pentru că omul e sub vremi și sub tartori, după câțiva ani de fericire, am aterizat pentru ultima dată, revenind în realitatea dură și concretă. Profesoară de matematică, pasionată de geometria în spațiu, mi-a plăcut să abordez o problemă din toate unghiurile, ceea ce pentru unii poate fi incomod și chiar enervant. Că m-am întins pe podea ori m-am cocoțat pe lustră ca să văd mai bine, am făcut-o cu aceeași nonșalanță și aceeași determinare.       

        Lucrând în presă, am prins vremurile în care nu lansam o știre decât dacă aveam trei surse credibile. Și acum mă avânt doar în zone în care am studiat sau am acumulat o sumă de experiențe care-mi susțin concluziile.

      Pentru că am înțeles demult că tricourile politice sunt croite pe principiul cămășilor de forță, nu m-am asortat la nicio culoare. Astfel, pentru aderenții de partid și de stat, părerile mele sunt adesea indigeste. Este bine așa, ar fi suspect să gândim toți la fel. Când schimbi unghiul, se schimbă percepția. Vedem lucrurile diferit fiindcă suntem diferiți. Avem acces la frânturi de informație și privim prin lentile deformate. Intuim adevărul, dar lovim cu manta ori apelăm la autocenzură, mult mai perfidă decât clasica cenzură. Nici codrul nu mai este frate cu românul! Economia a înghețat; doar hărnicia cozilor de topor n-are limite! În comunism trăiam cu bancuri, cu tușa acidă din caricaturi… Textele fin dizidente ale maestrului Mihai Maximilian, interpretate magistral de Stela Popescu, erau perfuzii de speranță.

      Acum, pamfletul, umorul, caricatura, sunt cenzurate de corectitudinea politică! Există un discurs la vedere și altul pe mesaje private. Cele mai curajoase gânduri, conexiuni și revelații rămân nerostite! Scriitorii s-au întors la sertar!

     Teama este un virus! Democrația și libertatea au devenit cuvinte de dicționar. Își amintesc de ele doar scribii discursurilor electorale!

     Toate trec… și bune, și rele! Eu am un defect în gene: pariez pe literatură, umor și idealuri!