PE-UN PICIOR DE PLAI – Fosta Mănăstrire Vizantea

pictura
Într-o duminică însorită a acestei primăveri mi-am dus pașii pe dealurile Vizantei, sau „Vizănții”, cum spun localnicii.

Pentru cine nu știe, Vizantea este, sau era, o comună mărișoară a Vrancei arhaice, între dealuri, la poalele Răchitașului, într-o zonă care te duce cu gândul la „piciorul de plai” al baladei Miorița.

sculptura stalp

CRI_7071

Drumul care pleacă din Focșani spre lepșa și Covasna este excelent, aparte gunoaiele lăsate de oameni după terminarea Târgului de la Tichiriș. La Vidra indicatorul te îndeamnă spre stânga și așa facem și noi, deși calea asta am bătut-o cu autobuzul pe timpul lui Ceaușescu de multe ori, întorcându-mă la sfârșit de săptămână spre casă, la Soveja. Pe atunci, de la Vidra la Câmpuri, trecând prin Vizantea, drumul făcea un fel de scurtătură care-ți intra și pe ochi și pe nas. Nu era asfaltat iar praful – mai ales vara-, îmbibat cu mirosul de motorină, transpirație, murături, zer  sau cel al găinilor di coșărcile mocanilor, îmbinat  cu zgâțâiturile zdravene de la hârtoape ce te aruncau de pe mușamaua tăiată cu briceagu’ a scaunelor, mi-a lăsat amintirea acestor drumuri, pe atunci plăcute pentru că ne duceau spre casă.

casa statie autobuz Acum totul e asfaltat dar autobuze mari, pline cu lume ca atunci,  nu mai sunt. În piața agricolă din Vidra e mare campanie electorală, câțiva oameni cu vesteîn culori țipătoare încercând să convingă pe cei locanici, care-și vând puținle lucruri, de minunata eră ce va veni dacă vor ei vor fi votați. Trecem de piață, admirăm stâlpii încrustați ai Ocololui Silvic, și ne urmăm cursul, depășind un bătrânel gârbovit dar dornic să-și ducă cele trei văcuțe spre pajiștile verzi din țarnă.  Drumul urcă șerpuind, încălecând de câteva ori apa Vizăuțiului, printre coline pline de livezi, flori, iarbă înaltă, salcâmi înfloriți și înmiresmați, câmpuri unde natura a explodat de culori și miresme.

Într-o vale, după ce trecem un podeț, câteva movile de lemne ne arată că cineva mai face cărbuni așa cum se făcea odată. Nu se lucrează acum fiind duminică și nici proprietarul nu se află pentru că doi dulăi vin hotărâți să ne confirme absența sa.

carbune

Plecăm spre satul chemat Livezile. Case odată frumoase, cu târnațuri în lemn de brad frumos ornamentate și florării sub acoperișuri, unele chiar cu stâlpi „brâncovenești” în ipsos, se răsfiră ici și colo printre  noile construcții hidoase, pagodele consumismului de prost gust și ale haosului edilitar post decembrist. Lipsa unor reguli în construcții și invazia materialelor ieftine, dar de import, au distrus acest sat așa cum s-a întâmplat și cu celelalte din țară. Fântânile au rămas la fel însă, acoperite cu șindrilă și împrejmuite cu lemn lucrat la mână, vopsit în culori calde. Pe drum, oameni puțini, tot mai puțini și mai gârboviți de vreme, rămași să păzească aceste locuri de unde tinerii au plecat în lume, în căutarea norocului. Singura care e veselă e natura: dealurile surâd sub razele soarelui, pădurile își etalează cu fast veșmintele verzi, păsărelele ciripesc voioase pe ciuturile fântânilor, gâzele adulmecă fiecare floare și fiecare mireasmă…

indicator manastirea vizanteaLa intrarea în Vizantea Mănăstirească un indicator ne „indică” clar: „Fosta Mănăstire Vizantea”. Adică, mai avem ce vedea sau e așa, să ne spună că era?… În fine, ne oprim la un izvor care curge abundent  într-un jgheab de beton. O apă limpede și rece ne astâmpără setea sub copacii umbroși iar lângă ea o portiță deschide calea spre un cimitir și un monument al eroilor din Războiul de Independență. Pacea primordială învăluie locul și parcă nu-mi mai vine să mori de atâta frumusețe.

intrare

O cărăruie urcă prin iarbă, sub streașina brazilor, pinilor și prunilor, spre „fosta” Mănăstire Vizantea. Nu urcăm pe ea pentru că ni se pare o cale de acces mai intimă,  mai a celor de aici. Așa că, la câțiva metri mai sus, o alee largă, cu o poartă monumentală în capăt, ne conduce spre biserică. Drumul e o desfătare de miresme și triluri, de zumzete și răcoare. O stâncă mare iese din iarbă înaintea porții bisericii iar turla clopotniței se înalță maiestuoasă din zidurile vechi ale Mănăstirii. Nu e nimeni și deschidem cu grijă poarta din lemn. O doamnă își face apariția. E preotasea, credem, care ne invită să vizităm lăcașul.turla2 CRI_7210

        

O singură familie mai locuiește alături

O femeie simplă, care, într-o zi de duminică, ne invită să vedem biserica goală. Ar fi vremea slujbei dar astăzi se ține la cealaltă biserică, ne spune. O duminică aici, una la cealaltă. Și așa aici vin 20-30 de persoane. Nu mai sunt oameni primprejur. O singură familie mai locuiește alături, restul sunt persoane singure, în special bătrâne. Iar mica bisericuță, construită de călugării greci pe la 1850-1858 și închinată Muntelui Atos, o duce așa cum poate. Altarul este cel vechi iar pictura ne învăluie sufletele cu frumusețea și blândeșea ei. Și restul interiorului a fost pictat cu grija culorilor și a stitlului. Stâlpi din piatră masivă țin această creație de mai bine de 150 de ani pentru un sat care încet-încet piere.

stalp        Preoteasa este amabilă și ne duce să vedem și împrejurimile. O potecă coboară lin pe lângă zidul de apărare al bisericii spre ceea ce odată era poarta principală: un arc romantic, superb, din cărămidă arsă  se deschide maiestuos spre o poiană luminată. Stupi cu albine se desfată aici, pe locul unde, alșa cum ne spune preoteasa, odată se aflau chilile mănăstirii. Temeliile din piatră abia se mai văd de ierburile înalte. Zidul și arcul mănăstirii ar trebui restaurat. Dar, așa cum funcționeză lucrurile pe la noi, cei care vor nu au voie, cei care trebuie nu fac. Biseica nu poate interveni pentru că e „lucrare” de Patrimoniu, iar cei de la Culte, sau Cultură, nu dau voi e dar nici nu fac.

arc

Ne continuăm drumul prin sat după o pauză binevenită în acest lăcaș pustiu dar frumos, construit pentru pacea sufletului oamenilor locului… care încep să nu mai fie.

Cristi Merchea