„Poate dacă ploaia s-ar opri” – Povestea Mădălinei, fetița de 14 ani care a lăsat România pentru Anglia

Povestea mea începe într-o toamnă. Prima mea întâlnire cu Londra a fost mai ceva ca o piesă de la Cargo, „poate dacă ploaia s-ar opri“, pusă pe repeat timp de trei luni. Doar că lacrimile nu curgeau din cer, ci din ochi. Se prelingeau ușor pe obraz, aproape schițând drumul înapoi spre casă.

V-am mai spus că la aeroport mi-au pierdut bagajul cu prieteni, dar tot în Aeroport l-am găsit pe tata, bine, asta după trei ore de așteptat, crezând că eu și mama ne-am pierdut, că nu o să îl mai găsim niciodată pe tata, că vine sfârșitul lumii și alte trăiri similare.

Dar tata întârziase din cauza unei sărbători musulmane care blocase traficul. Cha-ching, eram fascinată că în sfârșit o să am ocazia să cunosc și alte culturi.

Facem o scurtă derulare, că n-aș vrea să vă plictisesc. Ajungem în punctul în care eu așteptam deja de două luni să merg la școală. Vorba aia, „cu răbdarea treci și marea”, iar eu trecusem deja cele 7 mări și 5 oceane ale lumii.

Cum explicați unei adolescente de 14 ani, care în România era foarte activă, avea mulți prieteni și nu era niciodată în casă, că toate lucrurile astea se vor schimba la 360 de grade?

Din septembrie până în noiembrie, timpul în care așteptam, mai ceva ca Kovesi pe Ponta, o nenorocită de scrisoare în care urma să scrie că am intrat la școală, a fost testul suprem de cunoaștere proprie, de acomodare cu noua viață.

Așteptarea ar putea fi asemuită cu construirea unei autostrazi în România, doar că pe 2 noiembrie 2009, așteptarea mea a luat sfârșit. Am pășit timidă spre școală, parcă începeam clasa I din nou, dar aici nu mai scăpam creta la tablă, scăpam markerul.

De Multe ori am auzit că sistemul de educație este net inferior celui din România. Aș fi cinică să spun că educația din România nu a fost un pilon principal în dezvoltarea mea, dar în Anglia am înteles că educația din România e bazată pe robotică. În final toți ajungem niște roboței cu lecția învățată. Păcat că viața, deseori, nu e la aceaași pagină la care suntem noi.

Primul mare șoc pe care l-am suferit în U.K. a fost felul în care sistemul școlar este organizat (asta pe lângă faptul că eu în sfârșit făceam teatru ca materie! TEATRU!).

Profesorii sunt un fel de zeu suprem care au abiltatea cosmico-magică de a privi în viitor, și de a prezice pur și simplu ce note o să iei la examene. Bazându-se pe niște markeri bine stabiliți, cineva îți poate decide viitorul cu un click.

Faptul că eu abia venisem din România și ei au dedus automat că engleza mea e la un nivel slab (făceam pregătire de 7 ani) au decis să mă pună în cele mai mici seturi (sunt 8 seturi, așezate în ordine descrescătoare, 1 fiind cel mai bun și 8 fiind cel mai prost). Până în ziua de azi rămâne o dilemă cum au ajuns ei la concluzia aceasta. Fiind moldoveanca de-a lu’ nea Stefan cel Mare nu m-am lăsat. Într-o săptămână și-au data seama că au făcut o greșeală și într-o lună m-au mutat în cele mai înalte seturi, într-o secundă m-au pus la pământ.

Lupta mea continuă de a arata că pot, a dus la mai multe probleme de sănătate, atacuri de panică și anxietate, la copil de 14 ani, cam greu… Dar cum Goliath a învins balaurii, așa am învins și eu. Anul următor am o ținut o conferință în fața a mai bine de 100 de profesori în care le explicam că acest sistem nu e benefic pentru copiii imigranți și că toți avem de suferit, și surpriză, m-au ascultat. A doua zi am primit o scrisoare de mulțumire pe care și azi o păstrează părinții mei în ramă. Asta e diferența. În U.K. elevii au voce, au libertatea de a alege ce materii vor să face la liceu, au voie să își aleagă viitorul și nu alege nimeni pentru ei.

Oamenii pe care i-am întâlnit aici nu judeca, ei te ajută. Prietenii sunt un fel de line-up de la Cupa Mondială, adică din toate țările. Aici am învățat că culorile se formează doar din acuarelă și de fapt ceea ce pui pe șevalet este cel mai important.

Nu mă înțelegeți greșit, România este țara pentru care sufletul meu bate, dar în Anglia sufletul meu trăiește.

Palatul inimii mele, mai mare decât Buckingham, si mai puțin impozant decât Palatul Parlamentului se întinde peste mări și țări și ramâne întotdeauna mândru că a fost construit în România.

Mădălina Alexandru, 22 de ani

Pe Mădălina ați cunoscut-o aici: https://www.emigrantul.it/si-nu-uiti-niciodata-sa-te-intorci-acasa-oriunde-ar-fi-asta/

Și tu poți scrie la Emigrantul! Trimite-ne textul printr-un mesaj privat pe inbox Emigrantul sau la redacția@emigrantul.it

Sursă foto: arhivă personală