POVESTEA LUI OBLIO

      Piticul țuguiat s-a născut într-o zi mohorâtă de toamnă târzie, înainte de termen. Obstetriciana avea tremurici la mâini și l-a scăpat pe jos, fix în cap. A fost salvat printr-un miracol, dar un cucui enorm i-a apărut în țeastă și nu i-a mai trecut niciodată, de aceea părinții au decis sa-l cheme Oblio. Din păcate nu a fost singura consecință, în urma traumei i s-a diagnosticat o cerebropatie permanentă, fapt care a stagnat creșterea fizică și a impiedicat dezvoltarea mintală. Nu sunt rare accesele de megalomanie, alternate cu stări de nervozitate atunci când nu știe să răspundă la întrebări. Limbajul piticului țuguiat este extrem de simplu și limitat, conține în mod prevalent cuvinte din argoul periferiei unde s-a născut. A învățat totuși sloganuri pe de rost și le folosește când îți face publicitate.

       Printr-un act de ucidere a culturii și limbii, guvernul a adoptat un plan de școlarizare superioară pentru persoanele cu asemenea handicap. Acestea au absolvit facultăți fără examene, chiar dacă limbajul lor era total agramat. Scopul era să nu se simtă discriminați de soartă, însă rezultatul a fost deplorabil: nobile profesii au fost pângărite prin prezența unor asemenea monștri.

      Oblio s-a dus în străinătate. Cu diploma lui, recunoscută la nivel internațional, a început să profeseze. Chiar dacă Oblio avea aceleași competențe în domeniul profesiei sale cât are un grăjdar care vrea să cânte la pian (desigur, e posibil ca un grăjdar să cânte la pian, dar e extrem de improbabil), piticul țuguiat se dă mare specialist. Mai mult, afirmă fără rușine că normele profesiei nu există, deci poate face ce vrea.

       Specialiștii studiază acest caz rar. Este o formă gravă a bipolarismului, dar cu efecte diferite. Oblio alternează megalomania cu vulgaritatea. În primă fază se vede un politician important. În faza de vulgaritate este el însuși un individ care se prostituează în fața publicului, mănâncă în timp ce vorbește cu limbaju-i limitat, râgâie satisfăcut, împroașcă invective asupra celor care-l deranjează. Publicul se sesizează în special la faza a doua, când Oblio stă ore în șir în fața telecamerei. Din fericire, telecamerele nu pot agresa simțul olfactiv al spectatorilor. Faza de megalomanie este scurtă în ochii celorlalți, dar persistentă în mintea bolnavului.

Boala, avertizează specialiștii, poate fi contagioasă. Se recomandă evitarea oricărui contact cu bolnavul.

ACESTA ESTE UN PAMFLET SI TREBUIE TRATAT CA ATARE

Lasă un răspuns