Premoniție


Poezia de astăzi este inspirată din povestea „Badante românce cu suflete mutilate”. Nicolae Danciu ne-a surprins din nou cu o creație sinceră și sensibilă.

Premoniție

 

 

 

 

 

Cât de mult și-ar fi dorit

Să stea lângă-a ei mămică

Știind cât s-a chinuit

Să o crească singurică.

 

Cum să te descurci în țară

Când trăiești de azi pe mâine

Iar din pensia amară

Abia de-ți cumperi o pâine?

 

Și atunci Emilia

Auzind că-i treabă bună,

Merge în Italia

Să-ngrijească o bătrână.

 

Când a condus-o la poartă,

Așa ca să țină minte,

Mama ei îndurerată

I-a spus aceste cuvinte:

 

„Trupul ți-e ca un dulap,

Când pleci să îi faci o cruce,

Dar să ai grijă de cap,

Că doar capul te conduce.”

 

O femeie simplă care

N-a ajuns la capitală,

Nu știa ce-i aia mare,

Dar te uită ce zicală!

 

Și în colțuri de broboadă

Bărbia își ascundea,

Tremurul să nu se vadă,

Și-ascundea de fapt durerea.

 

Cum a ajuns la bătrână,

Fata e bine primită,

Primește o leafă bună,

Dar și-o muncă nesfârșită.

 

Și în somn o deranjează,

Pretenții de bătrânică,

Și fata se întristează

Gândind la a ei mămică.

 

C-avem un sistem bolnav,

Părinții noștri ne mor

Și-ngrijim, cât e de grav,

Părinții străinilor.

 

Pe acasă rar sosește,

N-are cine s-o-nvoiască,

Dar de mamă se-ngrijește,

Nimic să nu îi lipsească.

 

A reușit să ajungă

Acum trei ani de Crăciun,

După-o perioadă lungă

Ce a fost …nu pot să spun…

 

O așa îmbrățișare

Care nu se mai termină,

O vezi numai între floare

Și micuța ei albină.

 

Dar repede au tecut

Cele două săptămâni,

Și o ia de la-nceput,

Se-ntoarce printre străini.

 

Cu cât chin s-au despărțit.

Erau batistele leoarcă,

Dar pentr-un bănuț cinstit

A trebuit să se-ntoarcă.

 

Astăzi este bucuroasă,

Ale bătrânei nurori,

Îi permit să vină-acasă

În aceste sărbători.

 

Citea o rugă-n balcon

Și-i dădea Domnului slavă,

Când primește-un telefon

Că mama e grav bolnavă.

 

A doua zi intră-n sat,

Ce nesuferită soartă!

Un steag ce sta aplecat,

Străjuia la mamă-n poartă.

 

De așa mare durere,

Scriu cu lacrime în pix,

Sărmana, fără putere,

A cam sărit de pe fix

 

La gândul că s-a-ngrijit

De-un străin de peste ape,

Iar mama ei a murit

Fără să-i fie aproape.

 

S-a-ntors după toate cele

La munca ei din aval,

Dară gândurile rele

Au băgat-o în spital…

 

Nicolae Danciu-Câmpina

Lasă un răspuns