Primiți-mă acasă

 

 

 

 

Nicu Constantinescu

 

Primiți-mă acasă

Pribeag am tot umblat prin lume,
Dorind să-mi fac în viață rost;
Supus mereu altor cutume,
Dureri în suflet multe-au fost.

Rostul nu-mi e printre străini;
Am cunoscut și frig și teamă,
Îmi este dor de rădăcini,
Primește-mă acasă mamă!

Deschide ușa și te-arată-n prag,
Tu, mama mea plină de dor,
Știu că doar ție-ți mai sunt drag
Și-acum mă-ntorc; fiul rătăcitor.

Mă iartă mamă întrutot
Și mă așteaptă în tăcere,
Și tac și eu, tăcerea ne va spune tot:
Degeaba am acum avere!

Departe-am fost de tine mamă,
Iar tâmplele ți s-au albit
Și te privesc acum cu teamă,
Căci viața ta e pe sfârșit.

Ce îmi doresc ai vrea să știi,
Când nostalgia-mi dă târcoale?…
O casă-acolo, printre vii,
La râu, acolo, mai la vale.

Și iarbă verde pe răzor
Și te-aș vrea mamă în putere,
Să ai nepoți lângă fecior,
Să fim cu toți; e unica avere.

Primește-mă mamă acasă,
Cu zaibăr dulce și sarmale,
Cu pâinea aburind pe masă,
Să-ți ascult vorba ta agale.

Primește-mă acasă țară,
Să-ți simt mirosul de țărână,
Să scap de-a dorului povară,
Să savurez limba română.

S-alerg din nou prin lanuri coapte,
Să bat cărările din munți,
Să număr stelele în noapte;
În țara mea am prieteni mulți.

Deschide țară poarta pentru toți,
Care-au plecat în lumea crasă,
Pune cătușele la hoți,
Adună-ți fii buni acasă!

Lasă un răspuns