Pușca

lemne-caruta-4-330x185

 O poveste din realitatea comunistă spusă de scriitorul Dan Hașdean în volumul său ”Acolo unde întorc uliii”

dan hasdean

 

 

 

Dan Hașdean __________

 

Moș Ion! Un om căruia greu îi ghiceai vârsta. Multă vreme, am avut impresia că trecerea timpului nu putea să-l afecteze. Era un pic adus de spate, probabil de la toba grea, pe care o căra la nunți, cu o curea petrecută peste umăr, pentru că moșul Ion era doboșăr în banta de lăutari, din care făcea parte. Cu multă vreme înainte, nunțile țineau trei zile, iar pentru lăutari era o muncă obositoare. După prima zi, câte unul, pe rând, mergeau de ațipeau două trei ore pe unde apucau și doar așa rezistau. Erau bantă de suflători și nu era deloc ușor să sufli încontinuu în instrumentul de cântat, doar cu mici pauze între calupurile de melodii. Dacă ceilalți se puteau înlocui unul pe altul, nesimțindu-i-se prea mult lipsa unui instrument, toba trebuia să fie prezentă tot timpul. Așa că toboșarul, stând jos, dormea pur și simplu. Și credeți-mă, că am urmărit de câteva ori, cum ținea, dormind  ritmul cu cele două bețe, unul mare pentru tobă și unul mic pentru talger. Și o făcea fără greș! După sunetul primului instrument, de obicei clarinetul șefului, mișca un pic capul, ciulind urechea, prelua ritmul și bătea toba fără nici un efort, dormind. Și când mergea pe drum fredona mereu o melodie, iar cu palma bătea ritmul în vipușca pantalonilor.

De câte ori venea pe la noi, eu copil fiind, îmi făceam de lucru în jurul lui ca să-i văd degetele care aveau o formă ciudată: erau noduroase și strâmbe. Din când în când îl auzeam pe tata cum îi spunea mamei:

– Iar l-au luat pe Ion la miliție!

– Tot cu pușca? întreba mama.

– Da, tot. Nu știu când naiba o să învețe să-și țină gura! Au să-l distrugă nebunii ăia de la miliție, dar și el e de vină; măcar de-ar avea pușcă.

Când m-am mărit cât de cât, când am început să înțeleg mai bine lucrurile și când mama și tata nu mai șușoteau în prezența mea, ci vorbeau fără reținere, cu voce tare, despre astfel de lucruri, am priceput despre ce pușcă era vorba.

Frontul a trecut chiar peste satul nostru. După ce urgia s-a depărtat, câțiva flăcăiandri mai mari, care nu au plecat cu restul satului în evacuare la Miletin și au stat ascunși prin pădure, înainte de a ajunge plutoanele de armată, care erau însărcinate cu „curățarea” tranșeelor, de morți și echipament militar, au luat ce li s-a părut mai folositor din ce găseau: mantale, bocanci, căciuli, alimente, ori alte lucruri care nu le foloseau dar li se păreau deosebite, cum erau tuburile goale de proiectile, sau diferite piese de la tunuri ori mai știu eu ce, de pe la mașini, obiecte care erau folosite în cele mai năstrușnice moduri. Tabla de alamă a tuburilor goale de proiectile era folosită la brățările pentru coase, o piesă de la un tun ca ilău, ori din tuburile de cartușe goale tăiau inele de pus la picioarele hulubilor, pentru a fi recunoscuți mai ușor.

coperta carte dan hasdean
Volumul din care a fost extrasă povestirea

 

Multă vreme, peste treizeci de ani, după război, prin tranșeele din păduri, forma lor se poate observa cu ușurință și astăzi, s-au putut găsi cartușe, grenade, proiectile, și chiar pistoale ruginite, ce nu au putut fi găsite atunci, fiind îngropate de pământul dislocat în explozii. Copiii săpau cu securicile în malurile tranșeelor și descopereau cu ușurință astfel de obiecte, înșirate mai sus. La școală ni se reamintea periodic să anunțăm orice „descoperire” de acest gen. De multe ori o făceam, de multe ori nu. Pentru câteva cartușe ruginite tații nu mai anunțau miliția. Le distrugeau, rupându-le cu mâna și aruncându-le în closete. Era prea mare deranjul să anunțe miliția. Drumuri în vale, la sediul comunal, declarații, rechemări și câte altele!

Într-un sat vecin, câțiva copii au găsit un proiectil ruginit și în loc să-l predea, au făcut un foc și l-au băgat în el, ei ascunzându-se în șanțuri, sau după copaci. Văzând, după un timp, că nu s-a întâmplat nimic, doi dintre ei, mai mărișori, de fapt cei care au fost cu ideea de a băga proiectilul în foc, au ieșit din ascunzători să vadă ce s-a întâmplat cu proiectilul. Mai aveau câțiva pași până la foc când proiectilul a explodat. Unul dintre copii a rămas fără o mână iar celălalt orb. În urma nenorocirii, din nou s-au întețit avertizările și prelucrările din școală făcute de milițienii din comună.

 

carabina           Revenim la povestea cu moș Ion. După ce lucrurile s-au liniștit, din când în când, miliția primea informații că în cutare loc, pe câmp sau pădure, la adăpostul nopții în general, se trăgea după vânat. Erau braconieri, dar nu orice fel de braconieri. Zgomotul unei puști de vânătoare se diferenția foarte ușor de acela al ZB-ului. După astfel de informații miliția începea cercetările. Erau puștile luate de pe locul unde fusese frontul și ascunse. Nu cred că-i preocupa atât de mult vânatul căzut în bătaia puștilor ZB cât, că un țăran forțat să semneze cedarea pământului ar fi folosit o astfel de pușcă, negreșit, în scopul de a se apăra de tăvălugul binefacerii forțate. Milițienii descoseau discret, vădanele guralive care uitau de ele când un bărbat în uniformă albastră le trecea pragul, un nenorocit care era prins cu cine știe ce găinărie și căruia i se ținea dosarul în sertar gata de plecare către tribunal în orice clipă, sau când doi foști prieteni ajungeau să se certe, sau mai rău, să se bată și ajungeau inevitabil la postul de miliție. Orice informație era binevenită pentru autoritățile timpului. Cel asupra căruia plana cea mai vagă bănuială, că ar deține o astfel de armă, era schingiuit în beciurile miliției și rareori dădeau greș în a descoperi ascunzătoarea armei. Printre cei pârâți că ar deține o pușcă, un ZB-u, era și moș Ion, despre care am început povestirea. Din când în când, cu capsa pusă, la bodega din sat sau cu alte ocazii, închidea un ochi și arăta degetele noduroase zicând:

– Uite, le vezi, jumate din ele nu le mai simt! Sunt moarte! Mi le-au băgat în țâțâna ușii să le spun unde e pușca, dar n-au reușit să afle nimic de la mine. N-au ce să-mi facă, eu nu-s ca ăilalți, slab, neputincios. De la mine nu o să scoată niciodată nimic! Da’ nimic, înțelegi?

Se bătea mai apoi cu pumnul în piept, mândru de rezistența lui:

– Ion, nu-i prost, Ion nu-i slab ca fătălăii acia care spun și țâța care au supt-o, după o palmă!

– Și chiar ai pușcă de război? era întrebat mai întotdeauna.

– Da, am și cu ea am să-mi rezolv eu odată toate problemele! încheia discuția mai mult șușotind ca să fie auzit doar de interlocutorul lui.

Mai mereu, după o astfel de laudă imprudentă, a doua zi era chemat la Miliție și uneori venea după o zi, sau chiar două, bătut și abătut, dar la fel de mândru: Ion nu-i prost! De la mine nu o să scoată niciodată nimic!. Am spus mai mereu pentru că erau și unii care își țineau gura și nu-l pârau. De cele mai multe ori, pe aceia îi vedeam mult timp în preajma lui, ca prieteni.

După mai multă vreme, venit într-o vizită la casa părinților, am dat peste moșul Ion chiar la noi în ogradă. Abia acum mi-am dat seama că timpul chiar nu iartă pe nimeni. Era în pragul a optzeci de ani, era slăbit, iar spatele îi era adus mult mai mult decât îl știam. M-am bucurat de revederea lui, pentru că, inexplicabil, îi purtam o simpatie deosebită, cel mai probabil pentru îndârjirea lui, chiar dacă și mie mi se părea absurdă, prostească. Să fii o viață chinuit, bătut, înjosit, pentru o problemă de care ar fi scăpat cu ușurință, dacă ar fi predat arma cu pricina. În cel mai rău caz ar fi primit o amendă ca toți ceilalți care au fost în aceeași situație. Mai ales că nimeni nu l-a putut acuza că ar fi folosit pușca măcar pentru o amenințare.

S-a bucurat și el de revedere și ne-am întins la povești. Îi plăcea să-și amintească de tinerețe, de aventurile lui cu fetele din sat, cu pățanii de la nunțile unde cântase.

Într-un final, privindu-i degetele noduroase, acele degete care îmi atrăgeau atât de mult curiozitatea când eram copil, nu am rezistat să nu-l întreb:

– Moș Ioane, dumneata chiar ai avut pușcă de război?

A zâmbit. Avea un zâmbet ca o grimasă de durere ușoară. M-a luat pe după umeri și mi-a zis:

– Nepoate, ție am să-ți spun adevărul, că-mi ești drag și eu nu mai am mult de trăit. N-am și n-am avut niciodată pușcă. Atuncea la război, de prin tranșee, eu am luat haine, mâncare și nimic altceva. Eu am știut întotdeauna că dacă aș fi avut o pușcă n-aș fi rezistat să nu fac o prostie, la câtă ticăloșie e în jurul nostru.

M-am arătat deosebit de mirat de această destăinuire:

– Și atunci, pentru ce tot acest tărăboi, toată această tevatură și suferință de-a lungul timpului?

Din nou zâmbește, clatină din cap, ia o gură de rachiu din păhăruțul din fața lui și iar mă ia pe după umeri.

– Nepoate! Nemernicii ăia de la miliție habar n-aveau cât pot eu suferi, câtă durere pot eu să suport. Eu urlam așa ca să nu se prindă ei că nu-mi pasă de cazna lor. Aveau nemernicii o boală pe degetele mele. Mi le strângeau în țâțâna ușii de fiecare dată, fără milă, până trosneau. Nu pot zice că nu simțeam chiar deloc durere, dar în mine, așa în sinea mea, eu râdeam de ei. Ei aveau broboane de sudoare de la efortul care îl făceau ca să mă chinuie și eu nici măcar o lacrimă nu am scos vreodată. Știi tu nepoate ce-i aceea o lacrimă?

Nu i-am răspuns la întrebare. Bineînțeles că știam, dar nu acesta era subiectul discuției și nici scopul întrebărilor mele.

– Până la urmă care a fost  scopul acestui calvar interminabil, moș Ioane?

– Ei vezi, ăsta-i lucru pe care ai să-l afli tu acum din gura mea.

Ia și a doua gură de rachiu din păhăruț, se șterge la gură cu dosul palmei și continuă:

– Poate îți amintești tu, că noi aiștia de la Sticlărie, deși înconjurați de pădure, am fost tot timpul la cheremul pădurarilor, când a fost vorba de lemne de foc, sau pentru alte trebuințe și ca să-ți dea o căruță de uscături plăteai cu bani, sau muncă, cât nu făcea. Eu nu am plătit decât foarte rar, eu am furat de fiecare dată lemnele de care am avut nevoie. Pe mine nu m-au aflat niciodată pentru că eu știam să-mi aleg tovarășul cu care mergeam la furat de lemne; unul care știe să-și țină gura. Când rămâneam singur, fără tovarăș, chiteam unul care credeam că ar fi bun pentru așa ceva și la un pahar îi șopteam că am pușcă. Dacă în zilele următoare nu eram chemat la miliție să dau socoteală, însemnă că-și ținuse gura și că și-o va ține și în alte treburi. Era de încredere. Îl țineam de prieten atât cât se putea de mult, până pleca la oraș sau în alt sat, sau se îmbolnăvea ori se prăpădea. După aceea, trebuia să-mi caut altul și iar o luam de la capăt. Asta a fost nepoate, pușca asta n-a existat vreodată. Știi ce-i de râs în toate astea? Au venit acasă și mi-au cotrobăit peste tot căutând pușca. Chiar și lemnele furate mi le-au mutat de câteva ori, dar înnebuniți de treaba lor nu mi-au cerut niciodată bonul pe lemne

Am rămas mut. Nu-mi venea să cred. Atâta de chin și pentru ce? Cine știe, poate chiar nu simțea durerea așa cum mi-a povestit!

Moș Ion a luat păhăruțul de rachiu, gol, uitându-se în el, făcându-mă să înțeleg că mai vrea. I l-am umplut și l-am privit cu milă și admirație în același timp. Nu-mi aminteam ca el, moș Ion, să fi fost prins vreodată cu lemne de furat. Nu era căruțaș din sat să nu fi căzut măcar odată în acest păcat și să nu fi luat o amendă pentru furt de lemne de foc. Oamenii habar nu aveau că aveau dreptul la câteva căruțe de lemne pentru foc la preț accesibil. Sistemul știa să țină tot timpul omul în tensiune, să-l aibă cu ceva la mână, și cea mai mică răzvrătire se transforma imediat într-un dosar de cu totul altă natură. O căruță de lemne de foc, o traistă de știuleți, un braț de lucernă, erau motivul cel mai bun de a-i ogoi. Cei care sunt în zona satelor știu prea bine că acest procedeu nu a dispărut nici în ziua de astăzi.

 

 

 

  Mașina de făcut bani

 

An de an, cam după sărbătorile Paștelui, începeau să umble șatrele căldărarilor. Iarna stăteau pe malul Bahluiului, lângă Târg, iar vara umblau prin sate, făcându-și corturi la marginea lor. Tabără țigănească în toată regula. Balaoacheșii, cu pălării negre cu boruri mari și mustăți răsucite la vârfuri, mergeau pe ulițe strigând, cazane, vindem cazane!, iar țigăncile cu fuste colorate și bani în cozi umblau să dea în cărți fetelor de măritat, pentru a le afla ursitul, ori pe la femeile a căror bărbați nu aveau astâmpăr doar în bătătura caselor lor. Vindeau cazanele, gălețile de tablă, fărașele, lighenele pe orice. Se tocmeau la preț, acceptau fasole, făină, găini… tot ce era consumabil. Țigăncile ghiceau și pe un leu, cât să „îmbrace cărțile”, dacă restul era plătit în ouă sau o bucată de slănină. Pentru cei din preajma taberelor țigănești erau o adevărată pacoste. Puradeii „arestau” orice pui trecut de gardul gospodarului, catârii erau deseori „scăpați” prin loturile oamenilor. Erau insistenți dacă apucai să intri în vorbă cu ei și aveau șiretlicuri să nu te lase să nu cumperi ceva, sau să le dai de pomană te miri ce. Știau și cât să întindă coarda și niciodată nu ajungeau la scandal. Le țineau frica celor „dați dracului”.

În satul nostru veneau mai târziu, cam pe la treieratul grâului. Pe vârful dealului erau nopți cu dimineți reci și nu prea le plăcea asta. În toiul verii însă, răcoarea de la noi chiar le pria.

Șatra se oprea mai întâi în partea de sat cu case răzlețe, chiar de pe buza dealului, pe o toloacă între niște case și după vreo săptămână se mutau în celălalt capăt, pe izlaz, unde rămâneau uneori și câte o lună.

În jurul țiganilor era multă legendă. Se vorbea că au mulți bani, cocoșei de aur în inimile căruțelor, că furau copii și-i căneau ca să nu fie recunoscuți, sau chiar cumpărau copii de la fetele care nășteau copii din flori, în taină.

 

***

Când s-a trezit Oieru, așa era poreclit bădia Gheorghe, gospodarul de lângă toloacă, țiganii deja întindeau corturile. Omul scoate câteva înjurături printre dinți, privindu-i chiorâș pe balaoacheși. Știa că trebuie să aibă grijă maximă de animalele din curte și să pună piciorul în prag din prima zi. Îi spune, la gardul curții, unui puradel să-l cheme pe bulibașă să-i vorbească. De îndată vine un pălărios bodogănindu-i pe ceilalți că se mișcă prea încet.

– ‘neața bună, cumetre! salută țiganul.

– Bună dimineața! Știi de ce te-am chemat?

– Apăi oi ști dacă-mi spui matale. Poate vrei o căzănică sau…

– Nu vreau nimic de la voi! Vreau doar să vă atenționez să vă țineți mâinile în buzunarele voastre, că dacă îmi dispare ceva din curte vă fac bucăți cu toporul și vă dau foc la toate. Nu știu dacă v-au spus ceilalți din alți ani, da eu nu glumesc.

– Da, bine mânca-ți-aș, așa ne crezi matale pe noi? Noi nu furăm. Noi muncim, facem cazane, tigăi, căldări, noi nu furăm că Dumnezău îi sus șî ne vede…

– Hai gata, gata cu astea, că la mine nu ține! Să nu ziceți că nu v-am spus!

După aceste cuvinte cei doi s-au despărțit, fiecare plecând la treaba lui. Badea Gheorghe l-a mai auzit pe țigan, strigând ceva la ceilalți, pe țigănește. Învățase câteva cuvinte țigănești, după atâția ani în care tabăra lor poposea sub gardul lui și a înțeles că țiganul care se înfățișase ca bulibașă îi avertiza că, rumânu’ ăsta e dat dracu’. Nu trebuia să se lase el în baza poruncii țiganului către ceilalți și știa că trebuie să fie atent cu tot și cu toate, dar era mulțumit că a reușit să se impună din prima clipă în fața căldărarilor.

A trecut o săptămână în cap de când țiganii au poposit sub gardul lui. Badea Gheorghe observă primele pregătiri de adunare a taberei. Era mulțumit. În afara gălăgiei nu a avut ce reproșa șătrarilor pentru toată perioada petrecută acolo, lângă gardul lui. Auzise de femei din sat păcălite, copii rămași fără bucata de turtă din mână, câte o găină, pe ici pe colo, dispărută ca prin farmec, dar el era bucuros că nici măcar de perjul văratec nu s-au atins.

Acum stătea cu coatele sprijinite pe gard și-i urmărea cum se pregătesc de adunat. Puneau în căruțe tot ce nu le mai făceau trebuință în noaptea dinaintea plecării: ciocanele de bătut tabla, nicovalele, foile de suflat în foc, lighenele și fărașele nevândute. Badea Gheorghe le privea, zâmbind, agitația. Începuse chiar să îi placă. S-au ținut de cuvânt și nu l-au necăjit cu nimic. Chiar și apa au luat-o de la fântâna vecinului de mai încolo două case. Îi vedea cu alți ochi. Până la urmă sunt și ei oameni și doar modul de viață îi diferenția de neamul lui.

– Cumetre! îl face să tresară țiganul care în urmă cu o săptămână venise să negocieze „pactul de neagresiune”, la gard. Cumetre, noi o să plecăm în noaptea asta, în zori! Uite, eu vreau să-mi cer iertare dacă poate te-o supărat fr’un puradel, că așa sunt ăștia micii, neastâmpărați oricât le vorbești.

Bădia Gheorghe nu era supărat deloc așa că acceptă vorba țiganului.

– Nu-i nici o supărare din partea mea, ba chiar sunt mulțumit că ați înțeles să nu mă necăjiți!

Ca prin farmec, în mâna țiganului apare o sticlă de vin, de magazin, îmbuteliat.

– Uite, eu vreau totuși să te cinstesc cu un pahar dă vin! E de la magazin, cu plută, că știu că vă e silă să mâncați și să beți de la noi țiganii. Adu un pahar de-a matale să-ți pun, să te cinstesc!

Badea Gheorghe zâmbește din nou, spunându-și în gând, că dacă știi cum să-i iei, țiganii pot fi chiar mai domnoși decât rumânii. Avea pe măsuța de sub zarzăr, tot timpul, un pahar pus cu gura în jos. Îl aduce și-l întinde țiganului. Acesta i-l umple și i-l înapoiază. Îndată scoate dintr-un buzunar un pahar și-și toarnă și el.

– Dapăi noroc cumetre și să dea bunul Dumnezeu sănătate la toată familia matale.

– Noroc! răspunde și bădia, ridicând paharul. Să vă dea Dumnezeu și vouă sănătate că nu sunteți chiar așa răi cum vorbește lumea.

A dat peste cap paharul cu vin și s-a șters la gură cu dosul palmei. Era bun vinul, din acela de doișpe lei, nu din cel de șapte. Știau țiganii să se respecte.

– Dacă ți-a plăcut, hai să-ți mai pun unul, cumetre!

A întins badea Gheorghe paharul și i-a fost umplut de îndată. L-a golit în două ture de data aceasta, iar între înghițituri a început să-l întrebe pe bulibașă unde le este următorul popas, cum le-a mers afacerea aici, în pâlcul de case răzlețite, cum de reușesc să supraviețuiască iarna și câte și mai câte. Țiganul îi răspundea amabil, explicându-i cât de grea le este viața de șatră, dar că s-au învățat să nu se plângă și ceea ce i-a dat încredere bădiei, era că țiganul nu-l întreba nimic despre el. Nu-și mai amintea de câte ori i-a umplut bulibașa paharul cu vinul galben, plăcut la gust, dar observă că sticla se golise.

Chiar când țiganul se pregătea să plece, bădia Gheorghe îl prinde de mânecă.

– Stai așa, nu pleca! Tu m-ai cinstit pe mine da’ eu ce-s aici, cioată? Crezi că noi românii avem inimă de piatră? Așteaptă oleacă, că îndată aduc și eu un gin de-al meu!

A așteptat țiganul până a adus și bădia o cană de vin rubiniu la culoare și cu aceleași pahare, fiecare cu al lui, au golit cana. Bulibașa gonea de fiecare dată puradeii care veneau să-l întrebe câte ceva, trimiși de țigănci, și continua să răspundă întrebărilor lui badea Gheorghe.

Se întunecase deja. Cei doi împrieteniți, tam-nesam, continuau să pălăvrăgească nimicuri. Ba la un moment dat bădia ținea pe genunchi un puradel căruia i-a luat apărarea când partenerul lui de pahar a încercat să-l gonească. Nu știa dacă vinul era de vină dar puradelul murdar i se părea chiar frumos și-l mângâia pe părul negru slinos ca pe proprii lui copii, când erau mici.

– Ascultă, de unde naiba aveți voi atâția bani să creșteți puzderia de copii și chiar să mai luați și de la români? se trezește întrebând bădia Gheorghe.

– Dapăi la noi, cumetre, așa e legea, să nu lăsăm copiii pă drumuri și să le dăm din ce avem, să crească oameni mari.

– Am înțeles eu asta, dar eu întrebam cum de vă descurcați, că eu am crescut doi și mi-au scos peri albi până s-au mărit. Cum vă descurcați cu banii? Am auzit că voi aveți și aur. De unde aveți voi toate astea?

Bulibașa face din cap puradelului, care de îndată sare de pe genunchiul omului și fuge la focul din fața cortului. Privește mai apoi în stânga și în dreapta parcă pentru a se convinge că nu-l aude nimeni, se apleacă și-i zice ceva la ureche. Bădia, odată holbează ochii, pentru al vedea mai bine pe țigan, apoi se scarpină în creștetul capului.

– Chiar aveți voi așa ceva?

– Îhî! zice țiganul dând din cap a aprobare.

Mai stă câteva clipe badea Gheorghe, dă peste cap ultimele picături de pe fundul paharului și iar îl întreabă pe țigan:

– Poți să mi-o arăți și mie? Parcă nu-mi vine a crede!

– Nu-i voie să fac așa ceva, dar pentru matale am s-o fac. Da’ nu amu! Vii matale cumetre așa peste fr’un ceas, două, și am să ți-o arăt.

A plecat badea Gheorghe tot scărpinându-se în cap, dar oarecum luminat că a deslușit marea taină a țiganilor. Peste un ceas, sau două, va vedea cu ochii lui cum fac țiganii bani.

Își închide găinile, cotețul porcului, se așează la masa pusă de femeie și îmbucă din bucatele întinse de ea, fără poftă. Gândul îi era la minunăția pe care urma să o vadă. Nu suflă o vorbă nevestei. Știa prea bine că nevestele sunt „sparte” la gură și nu pot ține nici cea mai mică taină. După masă îi spune să-și vadă de ale ei, chiar să se culce liniștită, că el va mai da câteva târcoale pe afară, nu cumva, acum la plecare, să-i joace vreo festă țiganii și iese.

Se furișează în beci, mai umple o cană de vin și iese pe portița din grădină așteptând lângă gard. Nu după mult timp, puradelul care stătuse pe genunchiul lui, apare și-l ia de mână ducându-l la un cort. În el, toți dormeau, acoperiți cu țoale și pături. Doar bulibașa era pe un scăunel cu picioare scurte de tot. Îi arată și lui badea Gheorghe un scăunel la fel de mic și scoate de sub niște haine, aruncate alandala, o sticlă de vin, tot din acela de doișpe lei. Bădia bate cu degetul în cana lui, plină. Toarnă în pahare și beau fără să vorbească. Mai toarnă încă odată, țiganul, aruncând mereu privirea către un colț al cortului unde cineva se tot foia. Bădia a înțeles că momentul mult așteptat trebuie amânat până nu mai mișcă nimeni. Secretul e secret. Golesc cana lui, desfundă și țiganul sticla, toarnă, își aprinde luleaua și încep discuția în șoaptă.

– Cumetre, ce am să-ți arăt amu, trebuie să rămână mare taină, înțelegi? face semn țiganul ca trăgând un fermoar peste buze.

– Nu-ți fie temă, nici fimeii nu i-am zis nimic!

Bagă din nou mâna printre boarfele aruncate și scoate o cutie metalică cam cât o carte mai groasă dar de dimensiuni mici. Îi deschide capacul, îi montează în lateral o coarbă mică și învârte de ea ușor. Îndată de undeva de dedesubt dintr-o fantă abia zărită, își face apariția o bancnotă de o sută de lei, nou nouță. Bădia încremenește. Nu-i vine a crede ochilor ce vede. Mai învârte țiganul odată și încă o sută de lei, albastră, cu bustul lui Bălcescu pe ea, iese din josul cutiei. Țiganul îi citește uimirea și-i întinde cutia să învârtă și el de coarbă. Învârte badea cu grijă și încă o sută de lei iese la iveală.

– Ptiu, drace, că ușor se mai fac banii! exclamă uimit de ușurința cu care s-a învârtit coarba mașinăriei de făcut bani.

Țiganul duce degetul la buze să nu mai vorbească și după ce închide cutia o bagă la loc între boarfe. Bădia Gheorghe e mut. Doar din când în când în când clatină din cap și țâțâie zâmbind, parcă vrând să spună, cât de simplu e dom’le!.

Era pe terminate și sticla de vin a țiganului, când prinde curaj și întreabă în șoaptă:

– Și cam cât costă o mașinărie din asta?

– Mult, foarte mult! îi răspunde între două pufăituri din pipă.

– Eu nu am decât două mii de lei care îi țin pentru nunta unei nepoate…

– Ce să faci cumetre cu două mii dă lei? E lucru scump ăsta, nu joacă.

– Mai am și-un godac de aproape o sută de kile, și niște găini…

– Știu eu ce să zic, dacă mai pui vreo tăgâlță de fasole și vreo două table de slănină poate mă mai gândesc. Și în plus trebuie să o lași la mine noaptea asta să mai fac ceva bani de drum și de cheltuială, până oi reuși să fac alta.

– S-a făcut! sare imediat omul cu ochii sticlindu-i.

– Da’ să știi că e mare secret și o fac așa pentru matale, că ești om bun.

Dimineață când s-a trezit și-a dat seama că dormea pe un braț de fân în spatele grajdului. Visase tot timpul, cât a dormit, că își făcuse o casă numai din pachete de bani și că toți vecinii stăteau cu gura căscată la gardul lui.

– Gheorghe, scoală repede că ne-a dispărut porcul și găinile! Te-am căutat peste tot și tu dormi ca trântorul beat, aici!

Se freacă la ochi ridicându-și capul greu. Face un pic de efort și-și amintește aventura de peste noapte. Zâmbește. Voia să-i spună că porcul și găinile, le-a dat el cu bună știință. Și slănina!  Și fasolea, chiar și un sul de macat, țesut în patru ițe și cei două mii de lei ținuți pentru nunta nepoatei, au luat același drum și că a meritat, că doar de îndată se va pune pe treabă și în cel mai scurt timp le cumpără el pe toate înapoi, ba chiar înzecit.

Se ridică în capul oaselor și privește către toloacă. Locul gol și nici urmă de țigani. Sare ca ars. Mașina de făcut bani rămăsese la ei să-și facă bani de cheltuială. Începe a cerceta pe lângă gard, poate, poate, o fi lăsat-o pe acolo. Nimic. Se așează pe o cioată cu capul între palme.

– Ce-am făcut? Ce-am făcut?

– Gheorghe, hai repede să anunțăm miliția!

– Ce miliție fa, ești nebună? Ce să le zicem? Că am cumpărat o mașină de făcut bani și m-au păcălit? Vrei să-mi rupă oasele ăia prin beciurile miliției?

Își freacă fața cu palmele aspre, apoi își lovește capul cu monturile degetelor.

– Da’ prost am mai putut fi! La ce să le trebuiască lor banii mei, dacă ei aveau mașină de făcut bani?