„Rămâi acolo cu virusul tău cu tot, ce, vrei să ne bagi în pământ?”

       Zilele trecute, pe 19 martie, în Italia s-a sărbătorit ziua tatălui. M-am gândit mult la tatăl meu mort de aproape 7 ani. Aș fi vrut să fiu în țară, să merg la el la cimitir și să îi aprind o lumânare, să îi așez pe mormânt o floare. Sunt la distanță de peste 2000 de km de el, de satul unde m-am născut, de orașul drag al adolescenței mele, Bacău. Sunt blocata aici, în Italia, așa cum suntem blocați toți. Din cauza acestui virus parcă s-a oprit timpul în loc, parcă ne-a imobilizat cu totul, suntem obligați de situație să ne auto-izolăm. Am muncit mulți ani la rând în turism, într-un hotel, în Napoli.

       Acum 11 ani, când am venit în Italia, eram abia ieșită dintr-o căsnicie eșuată. Am plecat din România la puțin timp după finalizarea divorțului. Nu am copii.  În al doilea an de căsnicie, când am rămas însărcinată, am luat de la fostul o bătaie soră cu moartea astfel am pierdut sarcina și de atunci nu am mai rămas însărcinată.

      Venirea în Italia m-a scăpat pe mine… de mine. De cea care eram atunci: o femeie dezamăgită, demoralizată și descurajată. Pe atunci tata trăia și el m-a îndemnat să plec. În toți cei 11 ani munciți nu am avut un contract de muncă la hotel; am muncit la negru însă problemele de acasă ale părinților mei, faptul că mereu trebuia să acopăr cheltuielile de care depindeau viața și sănătatea lor m-au obligat să accept acel fel de muncă la negru. Nu îmi permiteam să stau să caut o muncă unde să mi se facă un contract pentru că și mama și tata erau bolnavi iar pensiile lor erau foarte mici ca să acopere strictul lor necesar. Fiind singură și fără copii, toată atenția mea mi-am îndreptat-o asupra părinților și a surorii și familiei ei. Tot ce am avut, tot ce am câștigat, am împărțit întotdeauna cu ei. Sora mea locuiește în casa părintească. Tata a murit de cancer iar mama încă trăiește. Sora mea nu a fost plecată în străinătate niciodată, după moartea tatei ocupându-se de gospodărie și de mama iar eu, de la distanță, contribuind financiar. Așa a fost posibilă reparația casei pe care am împărțit-o în două: eu partea din spate unde mi-am construit singură două camere și o baie iar ea a păstrat casa veche, care este destul de mare și încăpătoare pentru familia ei.

      În toți acești ani în care am muncit în Italia nu am precupețit nici un bănuț când acasă aveau nevoie de ceva. Casa veche, deși este locuită de soră, a fost renovată complet cu banii trimiși de mine, necesitățile ambilor părinți plus înmormântarea tatălui meu fiind acoperite cu banii trimiși de mine. Această criză provocata de virus m-a adus în situația de a înțelege că sunt singură pe lume și că familia mea a fost prezentă atunci când a avut nevoie de mine, nu și acum când eu am nevoie de ea.

       Rămânând fără muncă am vrut să mă întorc acasă până când treburile ar fi reintrat în normal în Italia, dar mama și sora mea mi-au interzis categoric asta. „Rămâi acolo cu virusul tău cu tot, ce, vrei să ne bagi în pământ? Dacă mori tu, vrei să murim și noi?” Degeaba am încercat să le spun că sunt sănătoasă, că mă voi supune carantinei dacă este nevoie. La un moment dat am început să plâng la telefon și să le reproșez ca în cei 11 ani m-am sacrificat muncind ca să le fie bine. Mama, dacă azi mai este pe acest pământ, mai este pentru că a avut întotdeauna bani pentru medicamente, terapii, controale și hrană. Nu am reușit să le conving. Atunci m-am resemnat în fața refuzului lor.

      O cunoștință din Suceava, o fată care locuiește aici cu familia de vreo 20 de ani, mi-a dat un pat unde să dorm și un acoperiș deasupra capului. Asta până când va trece toată nebunia acestui virus apoi voi vedea ce va fi de făcut. Cu siguranță nu mă voi mai întoarce acasă, nu mai am pentru ce. Această criză m-a făcut să înțeleg că… cel pe care nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge aici și că la vârsta mea (50 de ani) voi fi un om rătăcit prin lume, fără casă, fără masă și fără familie.

       Mi-e dor de tata! Dacă ar fi trăit situația în familia mea nu ar fi degenerat așa. El găsea un echilibru în toate, oricând. Îmi lipsesc momentele când mergeam la cimitir să îi aprind o lumânare și să îi pun pe mormânt o floare, îmi lipsesc discuțiile pe care le purtam în gând cu el când mă regăseam în fața mormântului. În rest, acum, sunt goală și singură, folosită și părăsită.

                                                                                NELA                                                repovestită de Doina Mustățea

 

Lasă un răspuns