Rocca di Papa – Satul ca un șevalet

 

O zi înainte de Crăciun, plină de soare, chiar dacă puțin rece, ne scoate din metropolă. Unde mergem? Unde mergem?

Ne aruncăm ochii spre Monte Cavo (Muntele Cavo 949 m) pe care stă cocoțată Rocca di Papa (Cetatea sau Fortăreața Papei), – de multe ori râdeam numind-o Papa di Rocca, așa cum spusese un amic abia venit în Italia –  un sat cățărat pe cel mai înalt munte din preajma Romei. Zona este cea a Castelli Romani, un teritoriu plin de locuri frumoase pe care deseori le-am văzut și revăzut. Dar Rocca di Papa o văzusem doar la două evenimente în treacăt.

Așa că, neavând altcvea de făcut într-o așa frumoasă zi de iarnă, urcăm în mașină și, în nici 10-15 minte de la șoseaua de centură a Romei, suntem în sat. Parcăm pe un pod de la intrare. În doar câțiva metri intrăm în Piața Repubblica. În Italia aproape că nu e sat, cătun sau oraș mai mare să nu aibă o piață Garibaldi, un Corso Cavour, largo Mazzini sau Vittorio Emanule. Garibaldi prin multe a și trecut în expediția sa unificatoare, altele i-au luat numele pentru că la vremea respectivă era o modă. De data aceasta, cea mai mare piață din acest sat e Piazza della Repubblica, Garibaldi fiind mai sus.

O fântână arteziană în centru, câțiva localnici pe bănci, la soare, sau la discuții în barurile dimprejur. Din această piață pornește un mic bulevard în rampă de 20-30 de grade, frumos pietruit cu piatră cubică, trotuare, mărginit de palate vechi de pe la 1700:  Corso della Costituente. Începe satul pe care- cercetăm casă cu casă. Pe porțile masive în lemn, cu arce îm piatră, ale căror bolte sunt încheiate în cheie cu blazon, o multitudine de afișe cu DE ÎNCHIRIAT sau DE VÂNZARE. Pe-aici puțini oameni, adică întâlnim abia-abia câțiva. E ora de după prânz și poate și din această cauză.

Din acest mic bulevard virăm la drepta pe străduțe pe care le urcăm în piept, multe dintre ele formate doar din trepte mai lungi sau mai scurte, în funcție de dificultatea rampei. E aerisit satul, nu ca altele pline de egrasie cum am găsit zilele trecute. E pe acest deal- munte abrupt, la 700 m deasupra nivelului mării așa cum scrie pe un panou. Un deal înconjurat de văi cât cuprinde cu ochii, până spre Munții Prenestini, Frosinone, Riano sau Ionică, prin care brizele mării și vânturile circulă în voie, răcorind și împrospătând și satul din calea lor. Da, mai târziu, ajunși aproape de cetate, în vârful satului, vedem și marea, strălucitoare sub razele soarelui de după amiază.

Printre case, ici-colo se întrezărește Roma, acoperită de un cearceaf alb de aer, ca un nor subțire care a coborât să o protejeze. Spectacolul e magnific iar casele, pe două sau trei nivele se înalță semețe direct de pe stânca muntelui.

Sunt binefăcătoare plimbările acestea prin cătunele Italiei care nu contenesc să te uimească prin frumusețea lor, atât ca poziție cât și ca arhitectură, măiestrie în construcții sau artă. Da, aici la Rocca am găsit și artă. Aproape că nu e casă în centrul vechi să nu aibă un perete pictat. Mai mulți artiști s-au întrecut de-a lungul anilor (și am găsit fresce încă din anii 90) în a înfrumuseța acești pereți coșcoviți. Unii au pictat pereții așa cum era, alții, acolo unde nu a fost posibil, au tencuit și finisat o porțiune pentru a o picta, alți iară au sculptat direct în stânca pe care au fost înălțate casele… Satul e un șevalet pentru artiști care vor să aducă frumosul.
Case vechi, de sute de ani, cărora, în epoca modernă, le-au fost adăugate băi externe pentru a putea beneficia și de minimul confort.

Piațe și piațete, mai mici sau mai mari, fântâni sculptate, plăci comemorative, zone „belvedere” de unde se poate admira Roma și toată deschiderea spre vest, nord și est, case restructurate frumos și puse în vânzare…  Tot aici găsim și o baltă înghețată, semn că noaptea, dar și ziua, dacă nu s-a dezghețat, nu e chiar dulce.

„Satul vechi e gol”, ne spune un bătrân. Oamenii au început să coboare la vale, în Rocca nouă, construită mai aproape de civilizație. Cu 10, 20 sau 30.000 de euro aici poți achiziționa o casă fără probleme, chiar pe două etaje. Un sfert de sat e în vânzare.

Iar o mică parte locuită de români. Pe câțiva dintre ei îi întâlnim urcând cu platouri cu răcitură și prăjituri în mână, mergând la rude de sărbători.

Doi italieni, mai tineri, la vreo 30 de ani, taie și aranjează de zor lemne de foc.

– Nu aveți gaz? îi întrebăm.

– Ba da, dar căldura de la lemne e alta, e mai plăcută.

O excursie prin acest sat, pe care o faci doar urcând, înseamnă dezmorțirea oaselor, uplerea plămânilor de aer proaspăt și a sufletului cu lucruri frumoase. Curat, îngrijit, pictat, satul poate fi o destinație plăcută pentru cei din Roma, mai ales că el oferă și alte lucruri și locuri de văzut foarte interesante: Villa Barattolo, cu un parc de 7500 mp, Parcul regional Castelli Romani, via Sacra (o stradă romană în bazalt cu trotuare de 2,5 m în „peperino” care lega via Appia de templul lui Giove Laziale, resturi ale miticei localități Alba Longa, un monument funerar rupestru săpat în peperin…

Aici își făceau vacanțele oameni de cultură, poeți, artiști precum George Sand, Gioacchino Belli,  Liedekerke de Beaufort, ministrul Țărilor de Jos…

Un loc plin de istorie, de natură, cocoțat pe un munte de unde priveliștea îți taie răsuflarea iar inima ți se umple de satisfacție după efortul depus și lucrurile frumoase văzute. Un loc unde, dacă obosești urcând, la fiecare pas te poți odihni admirând realizările artistice ale celor care au vrut să dea culoare și prospețime unui sat care se depopulează.

Cristi Merchea