Românii, necesari dar nedoriţi

”Iarna-i grea, omătu-i mare,

Semne bune anul are” … ar spune plugușorul nostru. Numai că aici nimeni sau aproape nimeni nici nu merge și nici nu primește cu uratul. Cine să ureze și cine să aștepte urătorii?

Mai ieri chem un amic și-l întreb ce face.

–  Steaua, îmi răspunde precipitat. Omul chiar avea treabă să construiască o ”stea” cu care să meargă să ureze prietenii. Se întâmpla la țară, într-o comună aproape de Capitala Italiei, unde comunitatea de români e compactă și bine organizată. Se întâmplă pentru că mai există români, chiar dacă stau la mii de kilometri distanță de țară, să se gândească acasă, să-și aducă aminte de tradițiile cu care au copilărit și de care le este dor să le pună în practică.

Numai că ”semne bune” anul nu are deloc. Nici cel care tocmai se trece nici cel care va veni. Iar cei care am venit aici,  pentru că acasă nu era așa bine iar aici am sperat că vom găsi câinii cu colaci în coadă, suntem tot mai incerți, tot mai nesiguri de ziua de mâine. Unii dintre noi, cei care mergem acasă, în țară, de sărbători ne întoarcem tot în Italia, cu speranța că la anul va fi altceva sau pentru că  avem copii la școală și nu-i putem muta de colo-colo mereu,  ori cu visul că cel la care am muncit va mai avea ceva sau o promisiune de muncă mai veche se va materializa.

PASQUALUCCI AG TOIATI VIA DELLA CAFFARELLETTA SCRITTA OLOCAUSTO RUMENO Italia nu mai este de ceva timp țara visurilor noastre. Ea este locul unde este mai bine ca acasă din anumite puncte de vedere, dar nici pe departe ceea ce am dorit să fie. E criză și asta se simte nu numai în economie. Se simte în comportamentul oamenilor, al celor care ne sunt gazde. Nici ei nu o duc deloc bine și atunci primii care trebuie să plătească acest preț al nefericirii lor sunt străinii. Românii în principal. Și nu numai  vreo categorie aparte.

Dacă până nu demult țiganii, hoții sau peștii erau cei care stăteau pe buzelel celor nemulțumiți de pătura străinilor care crează probleme italienilor, acum nici cei care muncesc nu mai sunt buni. Cu atât mai mult dacă muncesc prea mult. A devenit ilegal să muncești prea mult. Iar criza nu este circumstanță atenuantă.

Zilele trecute, șoferii profesioniști au încercat paralizarea străzilor și economiei italienești, unul din motivele principale fiind șoferii români. Aceștia din urmă  muncesc prea mult și pe bani mai puțini, fiind concurenți neleali șoferilor italieni. Nimeni nu s-a luat de chinezii care lucrează zi și noapte ascunși prin fabrici de confecții la subsol, nici de magazinele lor care sunt deschise non-stop, nici de indienii cu aprozare care stau toată noaptea în așteptarea clienților. În restaurantele chinezeşti e veşnic plin de italieni care,  deşi pe la colţuri critică şi strâmbă din nas când e vorba de condiţiile igienice în care aceştia operează, sunt prezenţi cu mic cu mare la sarmalele de primăvară şi puiul în agro-dulce. Sarmalele noastre nu sunt căutate iar în restaurantele româneşti intră doar cei care însoţesc pe câte un român sau o româncă. Modul nostru balcanic de a fi, muzica la maxim şi manelele urlate nu sunt pe gustul italienilor. Exuberanţa şi uneori modul nostru expansiv de a fi nu dau bine. Dă bine însă discreţia chinezilor, modul lor rezervat, mai puţin invaziv. Ca să nu vorbim de latura delicvenţei care în fiecare zi umple paginile publicaţiilor şi emisiunile televizive. ”Fiecare italian are nevoie de un român de la 8 la 20”  spunea un primar în primăvară. După căderea serii gata  cu românii. Suntem buni de muncă şi atât, cum afirma acel primar: dela 8 la 20.

O pizzerie din Colleferro a fost luată la ochi de concurență  sau de vre-un nedrebnic căruia nu-i convine că, proprietate a unui român, e veșnic plină de clienți italieni pe timp de criză. Își face românul prea bine treaba și asta a deranjat, trimițându-i acestuia amenințări cu incendierea localului. ”Te ne devi andare nel tuo paese, altrimenti ti do fuoco” scria mesajul  primit de pizzetarul nostru.

Incendieri ale activităților românești au mai avut loc, nu este o noutate. La Tivoli, la PrimaPorta magazinele românilro au ars din invidia comercianților italieni.

Nici la capitolul religie, unde toleranța ar trebui să fie lege, nu stăm mai bine. La Velletri, unde comunitatea românească trece de 3000 de suflete, oamenii vociferează după fiecare slujbă ortodoxă ținută în biserica localității. E drept că o parte a dimineții este ocupată cu slujba ortodoxă unde românii merg frecvent și italienii trebuie să aștepte afară, dar nici vre-una din cele trei biserici închise din localitate nu vor să fie  cu nici un preț dată comunității străine majoritare din Velletri. Probabil că dacă am fi fost arabi, o moschee nu ar fi fost refuzată, dar o biserică ortodoxă chiar  nu-și are locul aici. Suntem mulți și asta deranjează, chiar dacă suntem creștini. și prea mulți creștini nu e bine să fie.

Tot zilele trecute, de data aceasta la Marino, la porțile Romei, o asociație italienească ce împărțea ajutoare nevoiașilor i-a alungat pe românii care așteptau la coadă să primească ajutoare. ”Dovete andare nel vostro paese a ricevere aiuto” au strigat sus şi tare cei care ”au milă” de neajutorați. Numai că și mila, pe timp de criză, a început să facă diferențe. Nevoiașul trebie să prezinte pașaportul, pentru că și săracii sunt pe categorii.

Ne-am obișnuit aici,muncim aici, ne instruim copiii aici și probabil ni se pare că este normal și  firesc să fim parte a acestui popor. Uităm însă că venim de mai departe, că suntem chemați ”stranieri” chiar dacă vorbim italiana și cumpărăm produse aici, locuim în casele lor și avem grijă de părinții lor. Suntem emigranți și această etichetă, cel puțin o generație, nu ni se va șterge ușor.

Păcat, pentru că părinții italienilor și bunicii lor au trăit astfel de experiențe ale emigrației în condiții mai grele și mai umilitoare. Timpul șterge însă multe amintiri și iar bunăstarea anuleaza din conștiințele unora tot ce înseamnă  ajutor, toleranță, milă sau compasiune…

Cine știe cum ne-am fi comportat şi noi cu câteva milioane de străini în țară!? Și pe timp de criză …