Dragostea de mamă

Dincolo de “oglinda perfectă” a străinătăţii

ionela dumitru

”Am plecat din România cu multe îndoieli şi nesiguranţă, deoarece mi-am lăsat acolo o parte din mine: fetiţa mea , care pe atunci era doar un suflet ce prinsese viaţă. Traiul din România m-a împins să fac acest gest”. Aşa îşi începe trista poveste Ionela Dumitru, o tânără pe care străinătatea a făcut-o să vadă viaţa cu alţi ochi. Ca şi alţi români a renunţat la bucuria de a-şi vedea copilul crescând în favoarea unui ban în plus. Ştia că dacă rămânea acolo nu-şi permitea să-i ofere un trai liniştit fetiţei sale.Totul în viaţă are un risc ce trebuie asumat mai devreme sau mai târziu.Ea a decis să facă acest pas ,iar ceea ce a descoperit dincolo de ”oglinda perfectă” a străinătăţii ne mărturiseşte în interviul ce urmează.

Reporter: Să începem cu începutul : ce ocupaţie aveai înainte de a veni în Italia?

I.D.: Nu am lucrat în România. La puţin timp după ce mi-am terminat liceul s-a născut fiica mea, Alessia. Imi doream să lucrez. Mai ales datorită faptului că aveam responsabilitatea de părinte care urma să-şi crească singură copilul, deoarece tatăl fetiţei nu-mi mai era alături.Nu a vrut să-şi asume datoria de părinte. Am început să-mi caut de muncă dar  nimeni nu angaja fără experienţă. Fiind destul de tânară era de înţeles că nu îndeplineam acest criteriu. De aici şi hotărârea de a părăsi România…

Reporter: Nu ai reuşit  să găseşti un sprijin în familie, înainte de a decide să pleci?

I.D.: Familia îmi era alături, mai ales mama mea, care m-a ajutat mereu. Insă situaţia financiară nu îmi permitea să stau pe loc. Mama nu avea un venit impresionant ca să poată întreţine mai multe persoane. Iar alegerea pe care urma s-o fac era una greu de imaginat pentru mine , mai ales că fiica mea avea doar 1 an.

Reporter: Câţi ani au trecut de cand eşti în Italia?

I. D. : Nu vreau să-mi aduc aminte, sunt 8 ani care au trecut destul de repede. Am plecat cu speranţa că o să fac un ban apoi o să mă întorc acasă. La început aşa a şi fost. Făceam naveta: veneam- plecam, altfel nu se putea. Și uite aşa au trecut anii. E imposibil să trăieşti aici, să mergi cât mai des acasă şi să mai şi aduni un ban.

Reporter: Aşa e. La un moment dat trebuie să faci o alegere.

I.D.: Până la urmă am făcut-o. Mi-am adus copilul aici, hotărâtă să o înscriu la şcoală , s-o am tot timpul lângă mine. Speram să-mi găsesc o muncă mai puţin costisitoare care să-mi permită să mă împart între familie şi casă. Nu s-a întâmplat aşa. Lucram dimineaţa cât fetiţa era la şcoală. Mă trezeam zilnic la ora 4 dimineaţa şi mă întorceam după orele prânzului. Nu mai era timp de odihnă trebuia sa mă ocup de treburile casnice, să merg după copil la şcoală şi altele ce mai erau de făcut.De cele mai multe ori se trezea noaptea când era răcită sau avea probleme de acomodare. Perioada cât a stat în ţară a fost în grija mamei şi nu este uşor deloc să-ţi schimbi dintr-o dată obiceiurile, locurile , copii de joacă şi mai ales limba , cu care în cele din urmă s-a împrietenit destul de repede. Nu erau alte posibilităţi de unde puteam alege.Am rezistat aşa o perioadă până când au început problemele de sănătate.Cât să reziste şi organismul stresului şi oboselii?

Poate aş fi mers mai departe căci ce nu face omul pentru bani? Dar sănătatea era cea care imi punea piedici.

Reporter: Ce a urmat?

I.D.: Când pui în balanţă şi cântăreşti fiecare lucru care ţi se întâmplă ajungi până la urmă să iei decizia cea mai potrivită situaţiei tale.Nu reuşeam să-mi ţin copilul aici, efortul pe care l-am făcut se pare că nu a fost de ajuns.

Cel puţin pentru perioada cât mai rămân aici să muncesc, copilul trebuie să se poată bucura de locurile şi căldura sufletească cu care a fost obişnuită acasă.Iar eu ca orice om sper să reuşesc să-mi fac o situaţie care să-mi permită să mă întorc lângă cei dragi.Am pierdut ani buni din viaţă muncind aici şi cu ce folos? Situaţia actuală face ca tot ce câştigăm să cheltuim aici şi sunt mulţi care pot confirma acest lucru….

Reporter: Iţi pare rău că ai ales drumul străinătăţii?

I.D.: Am fost nevoită. Imi pare rău însă de timpul pierdut departe de casă, de copil şi cei apropiaţi. Şi cel mai rău este când munceşti destul şi parcă nu e deajuns, când cei pentru care muncim nu sunt mulţumiţi orice am face…

Andreea Janina LUPU