Liliana Burac e un talent de excepție. Poeziile sale sunt extensii ale sufletului transpuse în versuri extraordinare. Dar ceea ce vă propunem acum este o privire în sufletul măcinat al unui român emigrat, este retrăirea artistică a unor sentimente profunde, amare, pline de durere a unei vieți departe de acasă.

ROȘUL FLORILOR DE MAC
Viața asta e ca viața și destinul… ca destinul…
Nici prin gând nu o să-ți treacă încotro o să te poarte.
Mă gândesc ades la asta cum gândește tot românul
Care s-a desprins de glie și s-a rătăcit departe.
Dacă Dumnezeu va vrea să mă secere pe drum
Și să stingă ochii mei cum ar stinge două stele,
Am o singură dorință și în rugăciuni I-o spun:
Vreau să mă întorc acasă, în pământul țării mele!
Prea-ndelunga pribegie n-a fost chip să îmi priască,
Prea ades am lăcrimat peste colțul meu de pâine
Și prea des dorul de casă a știut cum să rănească
Zorii zilelor cu lacrimi și cu azi oricare mâine.
Prea de multe ori oftatul mi s-a cuibărit în suflet,
Deznădejdea m-a-nrobit ca pe un proscris sadea,
Când știam că pașii mei nu sunt alintați în umblet
De țărâna țării mele, chiar de-s plămădit din ea.
M-a durut prea mult ogorul care mi-a rămas pârloagă,
Prea m-a apăsat pe suflet grâul cel nesemănat,
De simțeam lamă de coasă ruginită și beteagă
Cum tăia cărări prin mine să știu de unde-am plecat.
Prea m-au bântuit cireșii cu ninsori imaginare,
Când visam cu ochi deschiși bătătura părintească,
M-au durut zarnacadele care și-au croit cărare
Printre insomnii și vise, nopțile să-mi înălbească.
Mi-a lipsit dealul cu vii, dulcele de must pe buze,
Fulgii din zăpezi pufoase ce prin ani m-au ocolit,
Am tânjt după livada ce-și mijea floarea din frunze,
După nopțile-nstelate cu miros de fân cosit.
Prea m-a șfichiuit mustrarea ce știu că mi se cuvine,
C-am lăsat în părăsire locu-n care am crescut
Și de prea de multe ori am simțit țipând în mine
Colbul drumului de țară, umbra prispelor de lut.
M-a mușcat vinovăția înspre Paști și-nspre Crăciun
Că mă așteptau morminte resemnate și cuminți
Să le-aprind lumini de ceară, flori la cruce să le pun,
Să alint c-o rugăciune somnul scumpilor părinți.
Niciodată n-am putut să mă-nchin în altă limbă,
Prea m-aș fi simțit străină și de sufletul din mine
Ce-i dumnezeiesc în om niciodată nu se schimbă,
Rădăcinile din noi totdeauna vor rămâne.
Prea m-a jefuit destinul când mi-a pus viața în cui…
Fără să o pot atinge, s-o privesc doar de departe…
Mi-a lipsit tot ce-am iubit, m-am simțit a nimănui…
Mi-a ajuns singurătatea, nu vreau să mi-o port și-n moarte…
Vreau doar să mă știu acasă… lut în lutul țării mele…
Să-mi miroase primăvar-a ghiocei și-a liliac,
Să renasc în firul ierbii și-n petale de lalele,
Dorul să îmi fie veșnic …roșul florilor de mac!
De același autor:
https://www.emigrantul.it/pacatul-unei-emigrante/