660×220 Studio Mihaela Merchea

ROȘUL FLORILOR DE MAC

Liliana Burac e un talent de excepție. Poeziile sale sunt extensii ale sufletului transpuse în versuri extraordinare. Dar ceea ce vă propunem acum este o privire în sufletul măcinat al unui român emigrat, este retrăirea artistică a unor sentimente profunde, amare, pline de durere a unei vieți departe de acasă.

Liliana Burac

ROȘUL FLORILOR DE MAC

 

Viața asta e ca viața și destinul… ca destinul…

Nici prin gând nu o să-ți treacă încotro o să te poarte.

Mă gândesc ades la asta cum gândește tot românul

Care s-a desprins de glie și s-a rătăcit departe.

 

Dacă Dumnezeu va vrea să mă secere pe drum

Și să stingă ochii mei cum ar stinge două stele,

Am o singură dorință și în rugăciuni I-o spun:

Vreau să mă întorc acasă, în pământul țării mele!

 

Prea-ndelunga pribegie n-a fost chip să îmi priască,

Prea ades am lăcrimat peste colțul meu de pâine

Și prea des dorul de casă a știut cum să rănească

Zorii zilelor cu lacrimi și cu azi oricare mâine.

 

Prea de multe ori oftatul mi s-a cuibărit în suflet,

Deznădejdea m-a-nrobit ca pe un proscris sadea,

Când știam că pașii mei nu sunt alintați în umblet

De țărâna țării mele, chiar de-s plămădit din ea.

 

M-a durut prea mult ogorul care mi-a rămas pârloagă,

Prea m-a apăsat pe suflet grâul cel nesemănat,

De simțeam lamă de coasă ruginită și beteagă

Cum tăia cărări prin mine să știu de unde-am plecat.

 

Prea m-au bântuit cireșii cu ninsori imaginare,

Când visam cu ochi deschiși bătătura părintească,

M-au durut zarnacadele care și-au croit cărare

Printre insomnii și vise, nopțile să-mi înălbească.

 

Mi-a lipsit dealul cu vii, dulcele de must pe buze,

Fulgii din zăpezi pufoase ce prin ani m-au ocolit,

Am tânjt după livada ce-și mijea floarea din frunze,

După nopțile-nstelate cu miros de fân cosit.

 

Prea m-a șfichiuit mustrarea ce știu că mi se cuvine,

C-am lăsat în părăsire locu-n care am crescut

Și de prea de multe ori am simțit țipând în mine

Colbul drumului de țară, umbra prispelor de lut.

 

M-a mușcat vinovăția înspre Paști și-nspre Crăciun

Că mă așteptau morminte resemnate și cuminți

Să le-aprind lumini de ceară, flori la cruce să le pun,

Să alint c-o rugăciune somnul scumpilor părinți.

 

Niciodată n-am putut să mă-nchin în altă limbă,

Prea m-aș fi simțit străină și de sufletul din mine

Ce-i dumnezeiesc în om niciodată nu se schimbă,

Rădăcinile din noi totdeauna vor rămâne.

 

Prea m-a jefuit destinul când mi-a pus viața în cui…

Fără să o pot atinge, s-o privesc doar de departe…

Mi-a lipsit tot ce-am iubit, m-am simțit a nimănui…

Mi-a ajuns singurătatea, nu vreau să mi-o port și-n moarte…

 

Vreau doar să mă știu acasă… lut în lutul țării mele…

Să-mi miroase primăvar-a ghiocei și-a liliac,

Să renasc în firul ierbii și-n petale de lalele,

Dorul să îmi fie veșnic …roșul florilor de mac!

De același autor:
https://www.emigrantul.it/pacatul-unei-emigrante/