Să mori pentru o bucată de pâine

Să mori pentru a duce pâine copiilor acasă este sacrifiul suprem.

În vremea faraonilor, a Imperiului Roman sau, mai încoace, pe când țăranii munceau la boier sau în fabricile Malaxa, oamenii care lucrau în mod organizat, sub conducerea cuiva pentru realizarea unei piramide, la construcția de drumuri sau poduri, pe câmpuri sau în în oțelării nu aveau mijloace de protecție, haine de muncă sau instructaj la locul unde își desfășurau activitățile. Oamenii lucrau într-o formă de sclavagism, erau conduși de semenii lor în mod brutal și se conformau legilor și ordinelor șefilor lor fără să crâctească. Mai tărziu, când munca organizată, industrializarea a luat amploare și condițiile în fabrici sau uzine au devenit insuportabile, când cruzimea patronilor nu a mai putut fi tolerată au apărut sindicate, au ieșit la iveală norme de protecția muncii și, atitudinea față de muncă a devenit alta. Conștientizarea faptului că numai o persoană sănătoasă din toate punctele de vedere poate aduce beneficii și rezultate optime pe termen lung, în respectul omului ca ființă în primul rând și pe urmă ca muncitor, a detrminat crearea unor norme, legi, mijloace și materiale de protecția muncii. Acestea cu timpul au fost adaptate fiecărui loc de muncă, au fost modernizate și au devenit obligatorii cel puțin în țările considerate civilizate.
Dacă Italia poate intra în categoria țărilor civilizate, atunci Nicolae Popa, un român de 46 de ani care a venit să muncească aici, nu ar fi trebuit să moară. Nici el și nici mulți alții ca el, români sau italieni. Pentru că Italia este o țară cu norme de siguranța muncii dintre cele mai moderne și adaptate diferitelor situații.
Nu ar fi trebuit dacă un seamăn iresponsabil (pentru că om nu se poate chema), dornic de a economisi câțiva euro în plus, de a nu respecta aceste norme, a pus în pericol viața acestuia și altor trei persoane care lucrau împreună cu Nicolae Popa la realizarea unui bar la Velletri.
Să mori pentru a duce pâine copiilor acasă este sacrifiul suprem. Dar asta s-ar fi putut întâmpla acum 100 de ani, acum 1000 sau 3000 de ani când nu se preocupa nimeni de viața muncitorului.
Atunci omul era sclav!
Și-acum, cel care este trimis să sape cu un târnacop într-o grotă de pământ, fără nici cel mai elementar mijloc de protecție, fără ca acea cavă să fie pusă în siguranță, cum se poate numi?
Cuvantul ”sclav” este asociat perioadelor îndepărtate ale istoriei, este peiorativ și zgârie urechea omului modern. Realitatea este însă alta. Nolens volens, în momente de criză acută, de lipsă de muncă, omul acceptă orice, indiferent de riscurile la care se supune pentru a putea aduce mâncare pe masă, pentru a crește copii și a-i educa.
Nicolae Popa nu a plecat de bine din România, dintr-un sat îndepărtat din Munții Vrancei. A plecat de amărât, de nevoiaș, cu speranța că munca depusă de el va fi apreciată, răsplătită și cât de cât îndestulătoare familiei sale. N-a fost să fie așa. Ignoranța și avariția altcuiva i-au curmat viața lui și speranțele soției și copilului pe care i-a lăsat pe urmă.

Cristi Merchea

Lasă un răspuns