Și-ai făcut din mini, ăi?!

       Și-ai făcut din mini, ăi?!

      Cuvintele acelea îi străbătuseră mintea de multe ori, ca niște săgeți iuți și ascuțite. Ca niște ace care-i înțepau degetele deșteptându-i și amintindu-i de o întâmplare mai veche…

      Mai veche, de prin anii nouăzeci, când, deschise granițele, luase trenul spre prima țară apropiată unde se putea face bișniță. Business adică, după cum se schimbase vorba în noua eră în care intraseră românii, cea capitalistă. Mersese în  Moldova de câteva ori și, deși  bișnița, adică businessul nu-i aduseseră mare spor, continua să facă drumuri peste podul de flori, mereu mai sărac, mereu mai îndatorat. De-acum vameșii moldovenii nici nu-l mai căutau în genți. Știa că nu duce mare lucru, ba-l mai luat și-n râs:

            – Blea, tot șiorachi șî scovergi duși la românii tăi? N-aveți niși d-alea acolo la voi, ăi? Tu măi ghini ia-ți o fetișoară frumoasă dân Chișînău, o moldovancă sănătoasă, că nu mai fași avere așa. Șî ostenit, șî neprcopsit…

            Nu-i mersese lui Gheorghiță nici cu jucăriile, nici cu perdelele, nici cu căciulile de astrahan… În ultimele două călătorii însă renunțase la marfa grea și voluminoasă: se profilase pe valută și pe aur. Dar valuta fluctua iar cele câteva sute de dolari și mărci cu care mergea să le schimbe mai bine, apoi să se întoarcă cu buzunarele pline de ruble pe care să le reschimbe în lei, după toate cheltuielile și osteneala depusă, nu-i aduceau nici ele mare brânză. Cât despre aur, ce să mai vorbim: în gara Focșani, după o noapte de mers cu trenul,  cocleala verighetelor și inelelor începea să i se ia pe degete, verde închis, spre durerea nemărginită a neîdemânatecului afacerist. Șmecheria era practicată și de moldoveni și chiar în fața statuii lui Ștefan cel Mare unde, odată probat aurul și luați dolarii de la român, bișnițarul moldovean, – un zdrahon blond, înalt, plin de mușchi și burtă, cu o față buhăită  de uzbec, – striga cât putea de tare, mână în mână cu cei din jur: miliția, bea! Și-o ștergeau toți, care cum putea în direcții diferite. Gheorghiță încotro vedea cu ochii, dezorientat și trăgând cu coada ochiului de unde ar fi putut sări milițianul pe el. Bișnițarul și gașca lui de convingători doar câțiva pași, după blocurile din apropiere, frecându-și palmele de bucurie și râzând cu gura până la urechi de găina pe care tocmai o jupuiseră.

            Ce să mai, vremuri noi, vremuri grele la care adaptarea nu era ușoară și, se pare, nici pe măsura sufletului lui Gheorghiță căruia nu-i reușea mai nimic. Nu era făcut să facă afaceri, deși cuvântul îi suna bine în urechi, mai ales când cei din sat vorbeau despre el ca despre unul care învârte afaceri. Atunci se simțea tare mândru, deși, în sinea lui, cu buzunarele mereu goale și perspective tot mai sumbre, știa că nu e așa. Orice afacere care altora le mergea lui i se împotmolea. Nu negocia și, deși puțină limbă rusă știa, nici asta nu-l ajuta. Și se întreba mereu cum de cei care nu știu deloc vin cu sarsanalele pe tren și pe autocar pline cu marfă iar ale lui nu se umflau niciodată.
            Cel mai mult însă îi plăceau călătoriile cu trenul. Obositoare dar plăcute, cu oameni noi, cu sărăcia celor care se înghesuiau în ele cu tot felul de papornițe și desagi,  înțesate de oameni dornici să plece și să vină, să care, să ducă și să aducă de dincolo și dincoace de Prut, într-o euforie exaltantă, menită să încingă creierele și speranțele celor sărmani, dornici să conducă și ei mașini ca ale celor din Occident.

            Într-una din peregrinările sale la Chișinău, de-acum trecut la faza de schimbător de valută, Gheorghiță avu surpriza să nu mai găsească bilete la tren. Degeaba voise să-i dea mai mult celei de la casă, îi strecurase 5 dolari, lăsându-i să cadă ușor pe de pe tejgheaua unsuroasă, sub geamul de la ghișeu, tăiat oval ca o intrare de șoareci din desenele animate. Moldoveanca spusese „niet” și-i înapoiase fără șovăială direct, în văzul tuturor, cei cinci dolari, nu fără o urmă de dispreț pentru, probabil, cifra prea mică cu care acesta încercase s-o mituiască. Se înroșise Gheorghiță puțin de emoție dar dorința de a ajunge acasă cât mai repede era mai mare decât rușinea. Mai ales că se făcuse seară, aproape noapte, iar trenuri nu mai erau. Gara era ticsită cu oameni de toate culorile și vârstele, așezați pe jos sau în sala de așteptare, treziți din când în când de vocea nazală a megafoanelor care anunțau cine știe ce sosire sau plecare de tren sau trecere a vreunui marfar.
            Își cumpărase un hot-dog, adică un crenvurst cu pâine și un Pepsi, că acum și Pepsi se găsea pe toate drumurile. La auzul prețului la Pepsi, o idee de afaceri îi înflori în minte. Se putea duce în România și vinde dublu, fără probleme. Da, asta era următoarea lui afacere, își spuse în gând imediat, începând să facă planuri și calcule, să se gândească cum și în ce fel, de unde și prin ce metode să cumpere și să vândă aceasta marfă atât de dorită. Dar acum musai de un tren avea nevoie. Peste 10 minute, la 22, un internațional cu vagoane la cușetă, venea de la Moscova, trecea prin Chișinău si ajungea la București. La 5 dimineața ar fi fost acasă.
            O idee îi încolți în minte și așa și făcu. Ieși pe peron la linia întâi, așteptând trenul care, ca o namilă imensă, își făcu apariția pe șinele largi. Merse până în capătul lui și, uitându-se bine la conductorul trenului, îl strigă în rusește:

            – Dobroe vecer, celavec. Gavariaet pa rumânski o pa ruschi?

            – Zi-i românește, băiete, răspunse conductorul rezemându-se pe fereastră.

            Gheorghiță trase cu coada ochiului la impiegatul de mișcare ce se zărea la câteva vagoane mai departe. Cu paleta în mână, sub lumina leșinată a lampioanelor gării, dădea indicații câtorva călători care se chinuiau cu niște papornițe pe scările înalte ale trenului.  Ușurat de distanța mare până la impiegat, care-i permitea să vorbească un timp cu conductorul, se adresă acestuia:

            – Nu mă luați și pe mine în cabină? Nu mai e niciun loc în tren și trebuie să fiu mâine neapărat acasă, la Focșani. Am nuntă.

            De la înălțimea sa, conductorul își frecă șapca pe chelie, se mai uită o dată la tânărul român de pe peron și-i zise scurt, fără să se gândească mult.
            – Hai, urcă!

            Gheorghiță nu așteptă nici el o secundă și, în câteva clipe fu în cabină.

            Era pentru prima oară când vedea așa ceva. O teamă îi sfredeli sufletul, noutatea înălțimii cabinei și  a faptului de a sta în fața ditamai trenului din spate îl înfricoșă puțin. Gândul că locomotiva nu ar fi putut opri și s-ar fi trezit cu tot trenul peste el îi mișcă în creier tot scenariul dezastrului. Conductorul, un moldovean solid, îmbrăcat elegant, la cămașă azur după cum intuia în lumina slabă a becului din tavan și a celor colorate din bord, cu fața bronzată și o mustață oacheșă, stătea liniștit, ca la el acasă. Era locul în care zilnic își petrecea, de 18 ani, după cum îi povestea lui Gheorghiță, zile și nopți, sâmbete și duminici, sărbători și chiar aniversări….

            – Până la graniță mergi cu mine. La Ungheni cobori și-ți dau un loc într-un vagon care trece prin Focșani. Vorbesc eu cu nașul. Îi dai 50 de lei, acolo. I-ajunge, că ia de alții mai mult.

            Până la graniță, unde trenul fu ridicat cu macaralele și pus pe celelalte roți, cu ecartamentul mai mic, Gheorghiță sporovăise cu nea Mitică verzi și uscate. Avea și el, la Cimișlia, două fete mai mici decât el, la școală. Le vedea rar, dar erau ochii și inima lui și pentru ele muncea și se zbătea și și-ar fi dat și viața pentru ele. I-ar fi plăcut să învețe în România, că acum se putea și erau mulți copii care veneau la școală „la voi”, de peste Prut. Nu și le vedea cu mocălăii din orașul acela uitat de lume, ci undeva în Europa. Nu la coada vacii, la mâna bețivului de moldovan, chinuite și cu cratița și sudalma-n ceafă toată ziua. Fetele lui meritau facultăți în România și, de ce nu, poate prin Europa pe undeva…

            – Îi clar că-i mai gini la voi. La noi, și sî facî? Sâ meargă la cucuruz, la colhoz? D-apăi, nu-i trai dă voi, măi copchii. Acu lumea s-a deschis și-i ghini. Iar fetili meli vreu să hii…

            La Ungheni compartimentul în care fu condus Gheorghiță era deja ocupat de două fete de vreo 15-16 ani, și un bărbat de vreo patruzeci.  
            Convorbirile se înfiripară imediat, mai ales că cele două fete erau frumușele foc iar Gheorghiță ținea să-și afișeze măiestria și cunoștințele de călător în Moldova, spre atenția celor două. Bărbatul se dovedise a fi tatăl celei de lângă el, o brunetă cu părul scurt, frumușică foc, dar la fel de atentă la gesturi și cuvinte în proximitatea tatălui care, ocrotitor, o ducea la Iași să se înscrie la examenul de treapta a doua la un liceu.

            – Nu-i raiul nici la voi, dar, oricum, e mai bine decât la noi. Iar Irina vreau să învețe românește frumos, așa cum vorbeau bunicii mei care erau din Focșani și au fost boieri la vremea lor. Noi avem inimile aci, în România,  dar ea nu știe încă nimic de țara care odată era și a noastră. Va afla încet, încet.
            Gheorghiță începuse să vorbească de Focșani și celelalte locuri dimprejur, amintindu-i părintelui cu fata frumoasă de locuri ale copilăriei cuibărite în sufletul acestuia  și trezite acum de cuvintele tânărului. Irina, care pe lângă că era frumoasă, mai făcea și gropițe obraznice în obraji, îl privea cu admirație contenită pe tânăr, trecându-i câte și câte prin mintea ei de copilă adusă într-o lume nouă în care ar fi trebuit ă rămână singură pentru mult timp. Se ridicase să ia o sticlă cu apă din geanta de deasupra iar lui Gheorghiță nu-i scăpară liniile suple, sexy, frumos arcuite ale șoldurilor și picioarelor ei, întinse în pantalonii de trening care acum se mulaseră perfect și provocator. De fapt, privirea i se împărțise nu știu cum în două: o parte sorbind lacom formele tinerei care-i dezvelea în minte deja carnea fragedă, până la linia chiloțeilor care se conturase fin sub țesătura pantalonilor. Cealaltă parte mergând atent și sigur spre cea a tatălui, pentru a garanta lipsa de interes sexual a lui față de fiica protejată a acestuia. Era un joc greu, dar îi plăcea. Cu părere de rău însă, după aflarea veștii că cei doi ar fi coborât la Iași, acolo unde aleseseră școala „mai aproape de casă și mai de renume”.  
             Pe bancheta de la fereastră, atentă la discuții dar privind doar furiș la românul din fața ei, singură, cealaltă tânără moldoveancă mergea și ea la studii, dar la Buzău.

            Intrase în vorbă întrebată de tatăl Irinei, nu fără timiditatea celei care nu avea protecția unui părinte. Șatenă, puțin mai plinuță dar cu formele coapselor bine conturate într-o pereche de blugi, Olga venea dintr-o familie mai săracă dintr-un sat de lângă Bălți. Alesese școala în România pentru că era o bursă plătită iar familia ei, deși voia ca ea să învețe mai bine și într-o lume mai bună, nu-și permitea să o țină la liceu în Moldova. De altfel ai ei rămăseseră în poartă la plecare, cu grija părintească pentru fata care le pleca departe și durerea în suflet că sărăcia nu-i lăsa, măcar pe unul dintre ei, s-o ducă până „dâncolo de Prut”. Dar aveau ei deja o vecină care de un an învăța acolo și tare mai vorbea frumos de cum e de bine în România, de internatul unde stătea și de colegii pe care-i avea la Buzău. Așa că deciseseră la rându-le să trimită fata, una din cei 6 copii, că era mia bine decât la Viișoara lor.
            Cu Olga, Gheorghiță schimbase câteva priviri furișate, el studiind-o atent, de sus până jos, zâmbindu-i ușor din priviri și, adresându-i-se și ei, în modul cel mai dezinteresat, ori de câte ori vorbea el despre ceva. Deja în mintea lui încolțise o sămânța unei dorințe arzătoare de a rămâne singur doar cu ea, odată coborâți cei doi. I-ar fi plăcut să rămână Irina, mai suplă, mai frumoasă și, de ce nu, după cum înțelesese din priviri, mai dornică să vorbească cu el în lipsa tatălui. Dar era bine și așa, nu mai conta. Îi plăcea și Olga. Era prima fată cu numele ăsta pe care o cunoștea de aproape și-și făcea deja planuri în minte ce să vorbească cu ea, cum să o abordeze… Era prea mică dar focul tinereții îl ardea să fie mai aproape de ea în intimitatea acestui compartiment, fiind mai puternic decât frământările conștiinței. În final, cine știe, poate ar fi fost chiar plăcută. O studiase atent cu fiecare mișcare, mai ales că lumina slabă a lămpii din tavan accentua cu duioșie liniile sânilor ei mici și pe ai coapselor puțin mai mari decât ale Irinei.

            Gata, trebuia să și-o scoată din cap pe Irina. Peste puțin trebuia să coboare. Ar fi rămas cu amintirea fundului ei tare, frumos conturat și ținut strâns în chiloțeii cine știe de ce culoare (i-ar fi plăcut mai mult albi) care se întrevedeau fin prin țesătura pantalonilor. Abia aștepta să se ridice din nou să-și ia bagajul.

            După așteptarea  de mai bine de două ore din vamă de la Ungheni, unde trenul fusese ridicat și pus pe boghiurile mai înguste din România, Gara din Iași se arătase goală la miez de noapte. Se făcuse unu și jumătate și, după coborârea cuplului Irinei și al tatălui ei, nu urcaseră mulți oameni. Cu atât mai bine căci nici în compartimentul lor nu intrase nimeni. Așa că Gheorghiță și Olga ar fi rămas în doi până, cel puțin, la următoarea stație, cea din Bacău. Nașul își făcuse apariția o dată  iar Gheorghiță ieșise pe coridor pentru a-i spune cine e și să negocieze biletul. Îi strecurase cei 30 de lei pe care controlorul îi privise scurt, cântărindu-i cu o frecare iute a degetelor, după care-i spusese să stea liniștit până la Focșani pentru că el s-ar fi schimbat abia la Buzău cu un alt coleg.
            Odată intrat în compartiment, Gheorghiță se simți deja alt om. Mai bărbat, mai sigur pe el, mai vorbăreț ca niciodată. Deodată cușeta devenise mai intimă, cu patul Olgăi pregătit, în care se băgase aproape toată și din a cărui pled se vedea dar capul blond.  Nu spunea nimic, îl privea puțin speriată pe colegul ei de cușetă pentru care-și făcuse multe gânduri bune și rele. Nu știa cine e iar ai ei îi spuseseră de multe ori despre grija lor de a o lăsa singură la drum. Dar ea îi asigurase că e mare acum și că știe să-și poarte de grijă. „Lumea-i rea și perversă, măi mamă” îi spusese mama ei.  Tatăl nu avusese vreme pentru că era mai mult prin sat sau pe la vreo crâșmă, dar mama era îngrijorată. Și așa o lăsase și-n poartă când plecase, cu nodul baticului ridicat peste gură pentru a-și acoperi hohotul de plâns ce i se înnoda în barbă. Sufletul ei de mamă nu ar fi voit niciodată să-și lase fata singură, printre străini, dar sărăcia și nevoile, încununate și ajutate de lipsa de voință a tatălui și aplecarea lui spre băutură o împinseseră la ceea ce voia mai puțin: să-i plece odorul de acasă.
            Olga își reamintise ca într-o peliculă ce se derula fotogramă cu fotogramă, în clipele petrecute în tren, și de mama lăsată  departe, și de frățiorii care o priveau cu admirație și nevinovăție pentru alegerea ei excentrică… Îi trecuseră prin minte clipele copilăriei, bucuria plecării i se amesteca acum cu remușcări pentru alegerea făcută dar și dorința de a merge mai departe, la școala care-i oferea mai mult decât Viișoara sau vreun liceu din Orhei.
            Acum avea altă nedumerire: ce avea de gând acest român care vorbise verzi și uscate dar care n-o slăbise din ochi atât pe ea cât și pe cea coborâtă? Îi plăcea felul lui de a fi, dezinvoltura cu care trata lucrurile, faptul că era liber să călătorească și să facă bani… Îi plăcea și de el, brunet cu ochii albaștri, pe cât putuse să se uite la ochii lui, și-și închipuise, fără să vrea, și un sărut pasional… Dar fusese doar o fulgerare pe care și-o alungase cu iuțeală. În același timp o teamă tot mai grea îi învăluia gândirea și sufletul, copleșindu-i raționamentul și sentimentele. Confuzia îi cuprindea întreg corpul și o stare de inerție, de fie ce-o fi, o cuprinse fără ca mintea să o mai ajute să ia o decizie care nu știa cum ar fi trebuit să fie.

Se simțea într-o capcană din care nu mai putea să iasă. O capcană plăcută dar misterioasă, care o înfiora cu incertitudinea și nesiguranța a ceea ce avea să vină…
            Nu fusese cu niciun băit până acum. Fusese fată cuminte așa cum ai ei o sfătuiseră mereu și, deși alți băieți din sat și din primii doi ani de liceu o pupaseră sau chiar îndrăzniseră să-i atingă sânii, niciunul nu trecuse mai departe. Nu-i lăsase. Fierbințeala mâinilor lor le simțise de câteva ori în locurile pe care doar ea și le atingea, dar acum simțea o frică și o neputință aparte.  Voia să doarmă, era obosită, dar somnul era departe. Starea ei de neliniște învinsese orice oboseală și nu știa dacă să fie îngrijorată mai tare de cum avea să decurgă prima zi în România sau prima noapte. Amândouă aveau să fie la fel de lungi și incerte, însă clipele imediat următoare erau decisive.  
            Gheorghiță pregăti și el patul său dar inima nu-i dădea pace. Încerca în tot felul să lege o conversație despre cum ar fi să fie amândoi în patul acela… nu mai răbdă. Deschise ușa, controlă coridorul și se gândi că nașu’ nu avea să mai treacă imediat pe acolo. S-o duce și el la somn, măcar până la Bacău unde era următoarea stație.

            – Nu vrei să vii lângă mine? Sau vin eu lângă tine?

            Fata nu răspunse nimic, înțepenită de teamă și confuzie. Se uita speriată la el, dar în același timp curioasă de ce avea să facă. Orice strigăt al său ar fi însemnat o reacție din partea lui din cele mai neașteptate.

            – Nu-ți face probleme, nu-ți fac nimic. O să fiu atent cu tine, îi spuse Gheorghiță cu cel mai liniștitor glas deși nu era nici el sigur nici de ce avea să facă, nici cum să facă. Îi ridică ușor pătura dar ea era tot cu blugii pe ea și cu un tricou mulat, care-i scotea în evidență doi sâni cât două mere.
            Începu să-i vorbească despre școală, despre prieten, dacă are, și dacă îi este frică de el, pentru că s-a așezat așa, prea brusc… Orice explicație în plus ar fi fost de prisos, îi spunea.

            – Am avut impresia că ochii tăi mă evită, deși parcă încercai să te uiți. Mi-e mi-ești dragă de când te-am văzut, de când am intrat aici.

            – Dar mai mult cealaltă ți-a fost, răspunse Olga timid.

            – Nuuu, cu ea nici n-am vorbit, n-ai văzut? Doar cu tatăl ei. Și-apoi, Buzău e mult mai aproape de orașul meu. Într-o oră aș putea fi la tine la liceu, îi spuse Gheorghiță. Mai am și niște prieteni la care aș putea apela acolo, în caz de nevoie.

            Între timp o prinsese de mijloc fără ca ea să opună rezistență. O mângâie pe spate, pe coapse, apoi își retrase mâna și-i mângâie fața, trecându-i degetele ușor peste buzele semideschise. O sărută doar atingând-o puțin iar ea închise ochii. Atunci semnalul era dat: Gheorghiță își înfipse buzele în ale ei, tot mai pătimaș, tot mai profund, căutându-i limba care se uni cu a lui într-o contopire tot mai pătimașă. Trupurile lor se înfierbântară, mâna lui dreaptă se aventură sub tricoul care acum nu  mai putea proteja cei doi sâni tari, rotunzi. Pielea fină îl excită peste măsură, nemaiștiind ce să atingă mai întâi, coborând ușor pe pielea catifelată a pântecelui spre cureaua strânsă a blugilor. Ea îl atinse și-i gemu un „nu”  și-un „te rog” cât se poate de rugător. Dar vârtejul sentimentelor tânărului, dogoreala arzătoare a momentului nu mai putea fi frânate, la fel cu mâinile care începuseră cu cureaua și continuaseră cu fermoarul și lăsatul greoi al blugilor în jos, până la dezvelirea picioarelor ei albe. Lumina slabă alb-gălbuie din tavan îi dezvălui goliciunea fetei, chircită sub un petec de cearșaf alb care învelea pătura.

            Sângele băiatului i se tulburase și învolburase în tot corpul în timp ce fata, cu frica care-i inundase tot corpul și o copleșise.  

            – Închid ușa? întrebă el dar ea nu răspunse, încercând să se acopere cu pătura.
            – Lasă-mă să te văd. Ești frumoasă, îi spuse și se aplecă să o sărute. O mângâie pe fund, apoi pe coapse și peste triunghiul bombat care- făcu să-i năvălească tot sângele…. Își dădu repede pantalonii jos și se așeză din nou lângă ea, după ce stinse lumina. Se aprinse cea de veghe, care lumina mai puțin decât o lampă cu gaz pe vremea bunicilor. Ea își pusese mâinile peste sâni, stând cu fața în sus, gemând înfundat la atingerile lui fine. Simți cum chiloțeii coborau ușor, fără să mai poată zice nu sau da. Curiozitatea ei era la fel de mare precum frica de a face ceea atâta timp se ferise să facă. Nu știa cum e decât din descrierile unei colege din clasa a x-a și-și imagina durerea ce avea să o pătrundă. Îi era teamă să pună mâna pe el, deși ar fi vrut tare mult să simtă ce e înnaite să simtă ceva. Doamne, câte-i mai treceau acum prin cap cu iuțeala fulgerului. Nu trebuia să o facă cu el. Sau trebuia? Și dacă nu-l va mai vedea vreodată? Dacă va rămâne un necunoscut cu care s-a iubit și atât… Iar ea, ce se va alege de ea o dată dezvirginată de un necunoscut? Va fi o curvă așa cum sunt toate celelalte, care se culcă cu primul venit, fără niciun căpătâi… Buzele lui se așezară pe sfârcurile sânilor și un fior de plăcere o străbătu peste tot. Sentimentele i se amestecară cu plăcerea de a fi atinsă, de a se lăsa pe mâinile acestui tânăr care voia s-o iubească.

            Acum era deasupra ei, încercând să-i depărteze cu multă forță picioarele. Nu voia. Frica o răvășea și o teroriza, o făcea să nu mai știe nimic. Nu voia pentru că nici locul parcă nu era cel care trebuia. Altfel își închipuise prima oară, cu altcineva, altundeva… Sau nu…

            – Nu, gemu din nou ea, dar gura lui îi acoperi cu un sărut profund, plin de pasiune în timp ce picioarele cedaseră și ceva mare, fierbinte dar puternic încerca să intre în ea. O durea. O durea tare iar el parcă, dincolo de dorința arzătoare, o proteja…

            – Ești virgină? E prima oară, întrebă el încet dar ea nu răspunse.

            Românul împinse de câteva ori cu forță… Un țipăt ascuțit, sfâșiat, tăie tăcerea din compartiment acompaniată pe fundal de rumoarea sacadată a  roților pe șine. Din compartimentul celălalt se auzi un foșnet și ceva lovind o singură dată peretele. El se ridică cu o anumită teamă deși nu reușise nimic.  
            Ochii ei se opriră o clipă peste trupul lui gol, curioasă de ceea ce vedea pentru prima dată atât de apropiat.

            Gheorghiță se așeză pe patul său luându-și pantalonii repede pe el.  

            Gheorghiță era buimac, dezamăgit. Îi părea rău de tot, de neputința lui, de neîmplinirea pe care tocmai o săvârșise.
            Ea se îmbrăcă sub pătură și se așeză pe o parte plângând încet, cu fața pe jumătate ascunsă în pernă. Tânărul se apropie de ea, se întinse și o mângâie ușor pe păr și pe frunte.
            – Și-ai făcut din mine, ăi? chicotea fata încet, cu un timbru de disperare înfundată în neputința de a-l pedepsi sau a se pedepsi? Gânduri negre, sumbre, i se îi învăluiau mintea acum, ca o furtună plină de nori negri din care nu se vedea nici un viitor bun. Toate se sfârșiseră pentru ea. Îi era ciudă, îi era rușine, îi venea să intre în pământ, să nu se mai vadă deloc…. Plângea și  repeta:

            – Și-ai făcut din mine, ăi?

            Vorbele acestea îl cutremurară pe băiat dar simți nevoia să-i explice:

            – Nimic. Nu s-a întâmplat nimic. Ești așa cum ai fost.
            – Nuuu, gemea fata, cu o deznădejde de sfârșit de lume… Ușa  se deschise și capul controlorului se ivi curios.
            – Peste 10 minute urmează stația Bacău, dacă e cineva, spuse sec și plecă.

            – Eu cobor la Focșani, domnișoara la Buzău, spuse Gheorghiță sub privirea șmecheră a controlorului care-i dăduse de înțeles că a înțeles ce întrerupsese.

            Urmară minute în șir de tăcere. O tăcere pe care orice explicație nu reuși să rezolve nimic.

            La Focșani, tânărul ieși pe ușă după ce dădu un pupat Olgăi, adormită între timp. Cuvintele ei i se înfipseseră în minte ca o suliță, ca o lamă ascuțită care-l cresta cu fiecare pas pe care-l făcea pe peron, mai apoi pe stradă… Fata aceasta, cu vocea ei sugrumată de cea mai grea durere pe care o suferise, era cu el, chiar dacă o lăsase în tren. Îi simțea parfumul pielii, purta pe retina ochilor încă picioarele și coapsele ei albe, corpul ei fraged chircit sub pătura rușinii… Dar vorbele ei nu-i dădeau pace. Erau ca o sentință, ca un fier roșu care nu voia să se răcească, arzându-l mereu,  până acasă și, multe zile la rând după aceea.
            În timp, de-a lungul anilor, (trecuseră mai bine de douăzeci de atunci), ori de câte ori fu vorba de vreun tren, de Chișinău sau de fetele din Moldova, primul lucru care-i venea în minte erau cuvintele acelea disperate:

            – Și-ai făcut din mine, ăi?!…

Cristi Merchea

Lasă un răspuns