Sigismund – Patria e locul unde te simți acasă

       

CRI_3268
Sigismund Puczi, fiul Alessio și soția Gyongyi Fodor

       De ce scriem despre unii români emigrați în mod particular? Chiar dacă nu facturează milioane de euro sau construiesc zgârie-nori, există conaționali care, prin simplitatea lor, prin corectitudine, perseverență, muncă și seriozitate au reușit să devină cetățeni model ai comunităților în care s-au integrat. Astăzi o să vă spunem povestea unui român din Târnăveni emigrat acum 23 de ani. O poveste ca multe altele dar cu particularitățile ei mereu interesante.

CRI_3137
În fața magazinului

                 În visurile mele de copil, întotdeauna m-am văzut că o să plec din Târnăveni.

La San Salvo, o localitate care își scaldă obrazul în fiecare dimineață în Mediterana și privește spre răsărit, Sigismund Puczi, un român din Târnăveni, poposea în 1993 cu speranța de a munci și a-și face o viață nouă. „Fiind tânăr, niciodată nu m-am văzut acasă. În visurile mele de copil, întotdeauna m-am văzut că o să plec din Târnăveni. Dar niciodată  în străinătate” începe Sigismund povestea sa.

– În țară am terminat liceul de chimie și, imediat ce am terminat, am și început să lucrez. La Târgu Mureș era o fabrică de medicamente. Și cum încheiasem cu medie mare, cu 10, – cine termina avea promis un loc de muncă sigur acolo-, am mers la fabrică. Când a ajuns însă acolo mi s-a spus că nu se poate. Trebuia mai întâi să am buletin de Tg Mureș.

A reușit să lucreze în fabrică până ce a început serviciul militar pe care-l face la Buzău, la topografie, pe care-l va împleti cu sportul la ASA Buzău, unitatea fiind peste drum de această bază sportivă.

                Buzău… Orașul unde Sigismund va descoperi originile familiei sale.

Adică nu chiar Buzău, ci Poșta Câlnău, de unde se trăgea străbunica sa maternă.

– Când am mers să depun jurământul – eu până atunci nu reușisem să-mi cunosc neamurile -, am descoperit că am străbunică aici. De unde vine treaba asta? Străbunicul făcuse armata la Târnăveni, a cunoscut-o pe străbunica și a decis să rămână. Iar de atunci nimeni nu s-a mai întors la Poșta Câlnău.

CRI_3190
Sigismund alături de oficialități la prezentarea cărții „Badante romeni – ambasciatrici d-amore”

Își aduce aminte cu emoție și plăcere că, în ziua depunerii jurământului, pe lângă părinți și frați, are surpriza să vină și străbunica sa la unitate. Va veni mereu, pe perioada serviciului militar, să aducă de-ale gurii, vin…

                Un gest la un rând îi va aduce sistemarea

Un an mai târziu decide să plece.

– De ce ai ales Italia?

– Nu există un motiv bine întemeiat. Ce îmi aduc aminte este că în momentul în care am spus „Italia” – tocmai jucam table cu un prieten de-al meu – ne-am uitat pe hartă și am zis: „Mi-ar plăcea să fiu undeva la mare. Aparte că atunci când zici Italia, oriunde te-ai uita, numai între mare te învârți. Norocul meu, în timp ce făceam chek in-ul în aeroport, am cunoscut un om dintr-o localitate apropaiată de San Salvo,  care avea o activitate în România. Ei bine, fiind la rând în spatele meu și fiind mai în  vârstă, l-am lăsat să treacă în față. Surprins, omul a intrat în vorbă cu mine. „Ce fac, unde merg… iar eu i-am spus că dacă aș avea posibilitatea de a găsi un loc de muncă, nu m-aș mai întoarce.

– La care omul spune: „Te ajut eu”.

– Mai ții mine numele său?

– Siguuur, cum să nu, răspunde promt Sigismund cu expresia omului care nu poate uita așa ceva: Luigi Spalvieri. Dun păcate acum doi ani a murit dar am rămas în relații bune cu el până la deces.

Atunci el ne-a lăsat numărul de telefon să-l căutăm.

CRI_3247
Într-o dicuție cu primarul localității, Tiziana Magnacca
CRI_3117
Un coț de Românie

Va lua legătura cu Luigi și va veni la San Salvo pe 2 februarie 1993. De atunci va lucra timp de șapte ani într-o croitorie. Șapte ani nu prea a văzut pe alții. Erau doar vreo două-trei doamne căsătorite dar deja cu un alt statut, făcând parte din clasa medie și nu din cea a emigratului abia ajuns, vai mama lui.  Practic, aici va învăța să coasă la mașină dar se va ocupa și de caii șefului său.

                După șapte ani de zile am avut norocul să intru într-o fabrică.

Trebuie să vă explicăm că zona sudică a Italiei nu are industrializarea nordului, iar „norocul” de care vorbește Sigismund este cu adevărat noroc. Mai ales că teritorii precum cel al Calabriei sau  Siciliei sunt pline cu muncitori care lucrează în agricultură, la negru, în condiții de multe ori inumane.

După șapte ani de muncă asiduă, cu nasul în mașina de cusut, vine acel moment fatidic, acel flash care te pune pe gânduri, care te face să iei o decizie fermă și de neamânat: căsătoria.  Își ia inima în dinți și își  întemeiază familia: Gyongyi Fodor, prietena sa din copilărie, va veni în Italia și, în 2000, vor avea și un copil, un băiat. Este anul în care norocul îi surâde și va intra într-o turnătorie de profile, componente auto în alumini pentru marile firme. De atunci nu va mai ieși de aici, avansând la funcția de șef de tură pentru onestitatea și rigoarea muncii sale.

Mai înainte însă va intra voluntar la Crucea Roșie Italiană din San Salvo. Aceasta va fi și biletl său, al soției adică, pentru emigrare. Cu o condiție însă: rămânerea în Italia a acesteia impunea căsătoria lor, pe atunci vizele fiind doar pentru trei luni.

Alessio, rodul dragostei lor, acum un băiat de 16 ani, le dă mari satisfacții cu rezultatele școlare (așa cum confirma și primarul orașului despre elevii români). Despre copil, ca orice părinte, numai lucruri bune. Este mândria lor la școală, în societate, în viața de zi cu zi. Și are și de ce: va termina școala medie cu 10 e lode (zece cu felicitări), vorbește perfect româna, maghiara și italiana, (Părinții au ținut foarte mult ca acesta să nu fie în dificultate în viață).

CRI_3119Iubitor al tradițiilor pe care le cunoscuse acasă, Sigismund a înființat Asociația Socio Culturală „Decebal”, cea care s-a preocupat de lansarea cărții „Badante romene – ambasciatrici d’amore” prezentată la San Salvo. Prin intermediul acestei asociații Alessio, alături de alți 11 copii din San Salvo, a participat în 2014 la tabăra de preselecție a micilor actori români de la Latina. A fost selecționat și a jucat deja într-un film a cărei premieră a avut loc anul acesta la București.

                Sper ca   într-o zi tinerii, românii să nu mai trebuie să plece

Tot pentru ca o legătură cu țara, a creat un magazin alimentar gestionat de soție, care aduce produsele noastre românilor din localitate. Un magazin cochet, cu de toate, unde găsești chiar și obiecte de artizanat.

                – Îți e dor de țară?

                – De tradiții, da. Îmi lipsesc tradițiile, motiv pentru care am constituit asociația. Primul lucru a fost ideea de a transmite copiilor noștri obiceiurile  de acasă. Din această cauză cele mai multe evenimente le organizăm cu copiii. Îmi pare rău să spun că românii nu se implică. Din cei aflați aici, nici 1% dintre ei nu vin la evenimente. La cele unde este muzică, restaurant, da, vin. Altfel e mai dificil. Niciodată nu am reușit să umplem o sală și asta mă doare cel mai mult.

– Cine poate umple o sală aici, Guță?

– Da. E clar. Sunt convins că dacă ar veni un manelist, s-ar umple. Eu nu am prins muzica asta pe vreea mea. Dar  când văd că în magazin discurile cu Andra sau Maria Ciobanu nu se vând dar dacă-l pun pe Guță sau Salam sau Ciorbă… le vinzi ca pe ciorbă… Acum doi ani, cineva dintr-o localitate apropiată care a vrut să facă un eveniment cu Maria Ciobanu… și alți artiști, mi-a adus bilete să vindem la magazin. Am vândut două.

– Pe viitor vreți să vă întoarceți acasă?

– Nu. Nu. O spun astăzi dar am spus-o și acum 16 ani. Eu acasă nu am de gând să mă întorc.

M-am întors în București după 25 de ani și , când am văzut transformarea pozitivă, mi-a făcut o deosebită plăcere. Sper ca   într-o zi tinerii, românii să nu mai trebuie să plece. Eu sper ca băiatul meu să nu fie constrâns ă plece în altă țară. Pe mine, personal, nu știu ce m-ar putea determina să mă întorc acasă. În toți acești ani am reușit să am un loc de muncă bun, soția să aibă o activitate… avem o asociație, copilul este integrat aici, avem o bucată de pământ cu livadă de pomi fructiferi și măslini. Eu sunt copil de bloc și n-am avut niciodată pământ, dar acum sunt fericit. Deși fac ture de noapte, dimineață plec pe câmp.

Ne considerăm o familie căreia Italia i-a dat tot ceea ce avea nevoie.