Șpaga, fundamentul sistemului sanitar românesc de stat. Acum a bubuit. Scapă cine poate

       România va trece și peste această pandemie. A trecut peste multe până acum… Ultimii 30 de ani au demonstrat că românul poate suporta orice și că nimic nu îi mai oferă posibilitatea să vrea ceva mai mult decât îi oferă politicienii și politica.

       Ultimii 10 ani, însă, ne-au pus în fața josniciei celor care ne conduc, sau pe care i-am lăsat, votându-i, să ne conducă. Acum, în toiul pandemiei, suntem supuși unui test: scapă cine poate. Conducerea țării face exact ceea ce a făcut până acum: circ politic și mediatic și afaceri cu banii publici, îmbogățind și mai mult clientela politică, pe cei care susțin din spate mafia politică. Totul pe bani publici. Acei bani care nu ajung niciodată la populația tot mai săracă a României, la bolnavii României și la copiii ei.

       Regăsiți în fața acestei pandemii, toți suntem egali, adică expuși în egală măsură riscului de a fi infectați și mai apoi de a ne regăsi numele pe lista celor care au fost victimele virusului care ucide. Acum, în plină pandemie, pot declara cu mâna pe inimă că în România acest virus va face mult mai puține victime decât a făcut, face și va face de acum încolo corupția. Aruncându-mi o privire spre sistemul de sănătate realizez (ca mai toți românii, dealtfel) că este o bombă care stă să explodeze. Nici nu mă mir că s-a ajuns aici, doar că ne-am obișnuit să dăm vina pe politicieni iar asta ne dă confort în timp ce ne spălăm pe mâini de orice responsabilitate.

       Cu mulți ani în urmă am plecat din România pentru că nu am acceptat să fac parte din mecanismul care a adus România unde este azi: într-un faliment total, care include falimentul nostru ca popor. În 2000/20001 aveam în mână diploma de soră medicală voluntară obținută în urma unui curs intens de 2 ani. Ca să pot intra în spital să fac practica voluntară și să fiu acceptată în rândul cadrelor medicale, a fost nevoie de „relații”. Așa am ajuns să fiu practicantă alături de o bună prietenă la secția de boli interne, aceasta fiind fiica unei asistente care muncea deja acolo. Celelalte colege, care au ajuns practicante ca și mine, au fost acceptate prin aceeași metodă neoficială dar folosită de toți: mita. Cursurile pe care le-am făcut m-au transformat într-o soră medicală bună pentru că îmi plăcea să fac asta și pentru că mă implicam emoțional în problemele fiecărui pacient în parte. În plus aveam ca mentor o bună prietenă, asistentă medicală, ce venise de la Iași în orășelul nostru și se angajase în spital iar de câte ori făcea gărzi o însoțeam ca să mai învăț câte ceva. Medicii și asistentele mă preferau pentru că nu eram doar pricepută, ci și dedicată muncii. De pacienți nici nu mai amintesc: ori de câte ori mă vedeau intrând în saloane zâmbeau și se bucurau ca niște copii. Deși eram o simplă practicantă, știam să fac injecții, să pun perfuzii, am învățat să cos exemplar și profesionist răni deschise și tăieturi, să aplic tot felul de medicații pacienților. Mă gândeam serios să devin asistentă cu studii în regulă și cu drept de muncă în acest sens. Dar nu avea să fie așa și veți înțelege imediat de ce. În fiecare dimineață, după vizita în saloane, făceam lista cu cele necesare întregii secții și o duceam la farmacia spitalului unde era depozitul de medicamente. Aici intrau toate tratamentele pacienților dar și necesarul de materiale medicale pentru cadre. Apoi, mai târziu, mergeam să ridic toată cantitatea comandată care, mai apoi, trebuia verificată de asistenta șefă. Abia după aceea preluam tratamentele bolnavilor și să le distribuiam în saloane.

       Teoretic ăsta era planul de lucru. Practic asistenta șefă, o umflată veșnic nemulțumită de bolnavii din saloane, lua toată cantitatea de medicamente și materiale medicale și le închidea cu cheia într-un dulap. De acolo dispăreau până seara iar a doua zi o luam de la capăt. Bolnavii erau trimiși la farmaciile din apropierea spitalului să cumpere orice era necesar pentru a fi tratați, chiar și banala vată folosită pentru dezinfectare înaintea injecției. Uneori câte o asistentă mai tupeistă cerea bolnavilor să cumpere și mănușile pe care le folosea ea. Iar zilnic, într-un salon de rezervă, unde intrau doar cadrele medicale, veneau rudele, prietenii și cunoștințele acestora și beneficiau de perfuzii, medicamente și de tot ceea ce era adus pe lista din farmacia spitalului pentru bolnavi. Restul ajungeau în sacoșele și gentile lor când plecau acasă. Atunci, când un pacient era internat și se știa că nu mai are mult de trăit, nu mai primea absolut nimic de la spital pentru că „și-așa avea să moară”, însă pe fișa lui era scris că primea vrute și nevrute.

       Medicii rezidenți veneau la program dar nu făceau absolut nimic, nu erau interesați să învețe meserie și nici medicii cu vechime în câmpul muncii nu erau prea dornici să îi învețe ceva. Dimineața, dacă mergeau prin saloane să verifice pacienții, o făceau în silă și fără niciun fel de responsabilitate iar odată terminat rezidențiatul plecau să își deschidă propriile cabinete, fără minimul de experiență. Și uite-așa făceau înțelegeri nescrise cu medicii din spital iar majoritatea pacienților erau trimiși la aceste cabinete private pentru anumite controale sau analize cu scuza că în spital sau era prea aglomerat sau nu funcționau aparatele necesare.

1700 de mărci erau un preț rezonabil pentru un astfel de post

       Într-o zi o colega mi-a spus că este un post vacant: una din asistente plecase în Germania. Am zis că dacă tot mă apreciau ca fiind bună în acea meserie și mă tot dădeau exemplu de om muncitor, m-am gândit că merită să încerc. Mi s-a cerut drept „atenție” pentru directorul spitalului care aproba angajarea mea: 1700 de mărci. Nu aveam acești bani însă îi puteam împrumuta, dar am refuzat categoric pentru că am considerat că nu ne putem permite să ne jucam cu viețile pacienților și că cel care lucrează într-un spital trebuie să merite să fie acolo nu să fie angajat doar pentru că are bani să își plătească locul de muncă. Timp de 6 luni de zile am încercat să obțin acel post crezând că îi voi face să îmi recunoască meritele și calitatea muncii pe care o prestam. A fost zadarnic! Mi s-a spus în față că nimic nu se obține fără bani și că cei 1700 de mărci erau un preț rezonabil pentru un astfel de post. Am încercat să discut cu medici, asistente, infirmiere, care se declarau la fel de nemulțumiți ca și mine, să facem un protest împotriva ideii de șpagă contra unei angajări. În șoaptă toți mi-au dat dreptate dar au refuzat pe motiv că nu vor să își piardă posturile. În realitate fiecare în parte, la angajare, a plătit sumele care au fost cerute, mai apoi,  la rândul lor, pretinzând șpăgi de la pacienți. Cei care spun ca nu au dat sau ca nu luat șpagă sunt mincinoși. Începând de jos în sus, de la femeia de serviciu, infirmieră, asistentă, medic, director, toții cer sau așteaptă „dreptul”, șpaga, direct sau indirect.

În România șpaga a construit sistemul bugetar

       Uneori am auzit că… sunt pacienții cei care vor să dea. Bieții pacienți! Când sunt foarte bolnavi conștientizează că dacă nu dau șpagă viața lor este în pericol și mai mare. În România șpaga a construit sistemul bugetar, este baza acestui sistem. Este atât de bine înrădăcinată în viețile noastre încât nu putem trăi fără ea. În 2020 salariile medicilor sunt destul de mari dar mita pe care o percep este ceva normal, pentru ei este un alt salariu. Meritat spun ei.

       În toiul isteriei create de pandemie sunt toate cadrele medicale disperate că nu au materiale de protecție, că nu au dezinfectanți, mănuși, halate, măști. Au furat atât de mult din spitale în cei 30 de ani încât acum  nu mai au nici cu ce să se protejeze pe ei. E un fel de… atunci când sapi groapa altuia, cazi singur în ea…
       

        De nenumărate ori m-am gândit în ultimile săptămâni la toți angajații spitalelor care au furat orice (jaf la drumul mare) din spitale, dacă simt acum ceea ce au simțit pacienții netratați de ei pentru ca nu aveau bani de șpăgi. Dacă au simțit și ei aceeași neputință în fața acestui virus așa cum au simțit pacienții, lăsați să moară netratați pentru că ei furau tot din spital.

       Sistemul de sănătate nu a ajuns un sistem neputincios doar din cauza politicienilor, ci și din cauza tuturor angajaților. Mai devreme sau mai târziu trebuia să fie puși și ei să plătească pentru propriile greșeli și furturi. Dar iată, se apelează la ajutorul celor cărora le-au cerut șpăgi, așteaptă donații de la cei cărora le-au furat medicamentele, la cei care, de multe ori, au fost lăsați să moară.

         Acum i-aș întreba: cum e să implorați, să cereți să fiți ajutați să nu vă îmbolnăviți, să vă cumpărați materialele necesare (pe care vi le-ați furat singuri până acum) care să vă salveze viața? Cum e să cereți de la cei de la care până acum ați furat și i-ați privit arogant de sus de foarte multe ori?

 

        Această pandemie va trece iar eu sper că toate cadrele medicale din România să fi învățat o lecție din această experiență. Sper! Speranța moare ultima iar eu îmi doresc să trăiesc acea zi în care să merg la un medic, într-un spital din România, oricare ar fi el, iar acesta să își facă datoria fără să aștepte șpagă de la mine, fără să fure materialele medicale și medicamentele bolnavilor. Sper! M-am alăturat celor care vor să ajute România de la distanță dar nu voi dona pentru cadrele medicale nimic, ci îi voi ajuta pe cei care au fost victimele lor, pe cei care,  așa cum nu au avut de unde să dea șpagă prin spitale, acum nu au bani să își cumpere o pâine. Vor fi ei cei spre care îmi voi îndrepta atenția acum în toiul pandemiei.

        Doamne ocrotește-i pe români și dă-le mintea cea de pe urmă!
                       Maricela V., repovestită de Doina Mustățea                 

Lasă un răspuns