Speranțe ce mor

12695987_953408854747351_438724827_n
Vasile Tudorache

Departe de casă, de plaiurile natale, de copii și de cei dragi, românii își regăsesc alinarea sau răbufnirea față de cei care i-au alungat, prin versuri inegalabile, pline de trăire și sentimente de amar.

De loc din Păuleștii Vrancei, de la aer curat și locuri frumoase, de pe plaiurile Mioriței, Vasile Tudorache a început să scrie de mic poezii. Lucrurile le ia mai în serios în 2014 când îi sunt publicate, în două volume antologice, câteva din versurile sale.

De 15 ani emigrat în Peninsulă, lângă Roma, Vasile Tudorache împletește munca și creația, atât cât îi permite timpul, cu gândul și sufletul la cele două fete ale sale aflate departe de el și soție. Citiți câteva versuri scrise cu gândul la bătrânii lăsați în Vrancea.

Speranțe ce mor

Privește cum tot furi mereu, fără rușine,

Bătrânii umiliți trudesc din greu la sapă,

Au mâinile crăpate, nu-s fericiți ca tine,

Omul fals, pe stradă purtând sub braț o mapă!

 

Ascultă cum te roagă cei ce muncesc pământul

Să îi scutești de taxe, că nu au pic de ban!

Tu le zâmbești ironic, departe-ți umblă gândul

Să-ți faci o vilă mare din taxa de țăran.

 

Cu porți care sfidează până și Paradisul

Nu vii să vezi bătrânii cum tremură prin piață,

Țăranii te tot roagă, zdarnic le e plânsul

Să nu le furi credința; atât mai au în viață.

 

Azi, unul câte unul, tot subțiază rândul,

Pământul va rămâne să-ți faci din el mormânt,

Tu, cel cu mapa-n mână, o să rămâi cu gândul

La visul care-ți moare în vila ta arzând.

 

Ne e condusă țara de cei fără credință,

Pun taxe pe țărani parcă-s nebuni cu toții,

Bătrânii noștri azi trăiesc în umilință

Și sufletu-și încuie să nu-l prădeze hoții.