Spovedania

        M-am născut într-un cătun sărac, atât de sărac încât oamenii erau egali în neajunsuri. Cu greu părinții mei răzbăteau în ale vieții și reușeau să ne asigure traiul zilnic. Banii erau rari, iar familia mea îi câştiga din greu. Îmi amintesc de mama care, ori de câte ori trebuia să merg la biserică, îmi punea în palmă 3 lei să îi dau popii să mă mărturisească sau spovedească. 3 lei pentru mine, la acea vârstă, era o adevarată avere pentru că acești bani nu îi aveam niciodată să îmi cumpăr ceva dulce de la magazinul din sat. La acea vreme se găsea în magazine turtă dulce în formă de căluți. Știți că avea un gust dumnezeiesc și era cel mai bun pe lumea asta? Acel căluţ din turtă dulce. Bani nu aveam, însă la magazin primeau în schimbul unor produse, ouă proaspete. Era un fel de troc asta: ceea ce gospodinele nu puteau produce în gospodăriile lor cumpărau de la magazin, plătind cu ouă pentru că majoritatea aveau găini acasă.

Și uite-așa, într-o bună zi, luai din coșul mamei două ouă dintre cele mai mari și pornii către magazin. Nici mai mult nici mai puțin de 5 km aveam de mers pe jos. Aș fi mers și 10 dacă la capătul drumului aș fi putut savura turta dulce. Drumul lung și teama să nu le sparg m-au împins să le pun în căciula pe care mai apoi mi-am pus-o pe cap. Copilăria este partea cea mai frumoasă din viața omului dar are și ea neajunsurile și nemulțumirile ei…

 

      Soarta mi-a scos în cale un prieten cu chef de hârjoană care, după multe rugăminți să mă opresc să ne jucăm împreună, nervos că nu accept mi-a dat o palmă peste cap de m-am trezit că ouăle omletă și toată zeama cleioasă, amestecată cu coji ce ou mi se prelingea pe față, devenind o mască lipicioasă gălbuie.

       De Crăciun și Bobotează era musai să ne spovedim iar mama ținea morțiș să fim în rândul lumii și să respectăm vrerile lui Dumnezeu. Până aici toate bune și frumoase, adică mă supuneam dorințelor ei până îmi punea în căușul palmei cei 3 lei. Din acel moment mintea mea începea să deraieze de la traseul casă-biserică și își croia traictoria casă-magazin. Și chiar acolo ajungeam într-un suflet, cu banii strânși în pumn. În magazin luam căluții de turtă dulce pe care, mai apoi, îi savuram ca și cum nimic mai bun în lumea asta nu ar fi existat. Ceilalți copii mergeau conștiincioși la biserică, dădeau banii preotului, se spovedeau apoi îi puneam să îmi povestească ce au vorbit cu popa ca să îi povestesc și eu mamei dacă aș fi fost întrebat.

       După dorința de a mânca zilnic căluții de turtă dulce, cea de a doua mare dorință a copilăriei mele a fost să am o sanie. Costa 10 lei. Nu am avut una niciodată. Iarna „împrumutam” covata mamei și o foloseam drept sanie, uneori ajungând bucăți cu ea acasă. Însă mama, săraca, nu a avut niciodată 10 lei să îmi cumpere sania. Necazul meu reîncepea când mama găsea mereu 10 lei să îi dea popii ori de câte ori acesta venea acasă la noi cu prilejul Crăciunului și al Bobotezei. Iar acest necaz nu se oprea aici pentru că pregătea și un colac din faina albă ca spuma laptelui, cât roata carului de mare, atât de frumos și bine rumenit încât mă uitam cu jind la el după ce era scos din cuptor și acoperit cu o pânză în așteptarea popii. 5 lei primea și dascalul, ambii având apoi tot ce mama mai găsea bun prin casă. Imaginea colacului rumen și apetisant mă făcea să îi urăsc pe amândoi, popă și dascăl la un loc, pentru că noi pâinea o mâncam doar de sărbători. În rest hrana de bază era mămăliga, dar și aia era mereu puțină. Apoi îmi făceam un calcul rapid în minte câți bani le intra în buzunare de Crăciun și Bobotează doar de la mama. Imaginea celor trei bancnote roșii de 10 lei mă făcea să visez cam cum aș fi cheltuit eu acei bani dacă mama mi i-ar fi dat mie și nu popii. Eram un copil nevinovat!

      În zona mea, în partea Pașcaniului, înainte de Crăciun, când preotul mergea din casă-n casă pentru a sfinți gospodăriile, se adunau câțiva copii, de regulă băieți, și mergeau în grup înaintea lui să îi anunțe venirea. Astfel intram în fiecare curte și strigam cât ne țineau plămânii: ”chiraleesa”. În realitate acest strigăt era un fel de anunț, o prevestire a nașterii Domnului Iisus. Gospodinele știau atunci că strigătul nostru anunța sosirea popii și pregăteau, ca mama, toate bunătățile pentru el, în timp ce noi primeam doar nuci și mere.

       Și uite-așa ne-am strâns cu toți într-o margine de sat iar de acolo am pornit în aventura acelei ierni, aventură care avea să îmi urmărească toți anii următori până am devenit adult. Noi, copiii, mergeam înaintea preotului cu câteva case ca mai apoi gospodinele să aibă timpul necesar pregătirii. Ajunși în curtea unui bătrân cam hâtru, nu a vrut să ne dea nuci până la sosirea popii. Ne-am oprit la poarta în așteptarea lui. După ce gerul ne-a pătruns în oase și ne plictisisem să batem pasul pe loc în zăpada să nu ne înghețe picioarele, văzând că popa tot nu vine, am plecat înaintea lui. Dispăruse. Nu se mai vedea nicăieri. Eu și încă un prieten ne-am separat de grup și am pornit în căutarea lui întorcându-ne la casa unde-l văzusem ultima dată. Acolo nea Neculai, stăpânul casei, ne-a spus rânjind că popa-i la Mărioara s-o spovedească. Albul zăpezii ne-a ajutat să găsim ușor urmele lăsate de cei care au trecut pe acolo înaintea noastră. Așa am dibuit urmele care ne direcționau chiar către casa mai stingheră de celelalte, de pe ulița în care trăia o femeie tânără, cântăreață pe la nunți, frumoasă și mereu îmbrăcată pe gustul bărbaților.

      Am intrat în curte fără să strigăm. La una din ferestre am văzut pâlpâind o luminiță. Am mers amândoi până sub fereastră și, încet-încet, ne-am ridicat pe vârfuri să privim înăuntru. Popa tocmai o spovedea pe cântăreață. Amândoi goi pușcă, îngrămădiți într-un colț al camerei, ea ținând de un perete să nu cadă, el grohăind ca un porc și împingând-o cu sete din spate. Eram obișnuit să îl văd pe popa îmbrăcat cu rochia lui lungă și neagră, cu mutra aia de om lacom și cu privirea mereu în căutare de ceva bun de băgat în traistă sau în buzunare. Nu așa…

      La fel cum ne-am ridicat pe vârfuri să privim înăuntru, tot așa ne-am lăsat ușor în jos, să nu facem zgomot, rămânând câteva clipe așa, muți, de parcă ne era frică să ne mișcăm de teamă să nu ne audă popa și să grohăie și mai tare. Am reușit să ieșim din curte și, odată ajunși în drum, am început amândoi a plânge ca niște apucați. Nu ne-a mai trebuit nici nuci, nici mere, am plecat acasă uitându-ne mereu în urma noastră ca nu cumva să ne urmărească acel burdihănos care grohăia. De frică nu am povestit nimic nimănui. Doar unui frate mai mic i-am spus să jure că nu va merge niciodată să se spovedească.

       În acea seară am înțeles că ceea ce am văzut prin fereastră înseamnă spovedanie. De atunci, de câte ori îl vedeam pe popă, fugeam mâncând pământul iar când trebuia să vină la noi acasă mă ascundeam unde știam eu că nu mă găsește nimeni.

       Într-o zi mama și nașa au mers la biserică împreună. De obicei la întoarcere eu și fratele meu le așteptam pe la jumătatea drumului pentru că mama ne aducea mereu câte o bomboană. Așa a fost și atunci. Abia băgasem în gură bunătatea de bomboană că o aud pe mama:

      – Vai, cumătră, nici nu-ți dai seama ce bine mă simt acum că m-am spovedit.
       Eu m-am înecat cu bomboana când am auzit. Nu mai respiram. Cu ochii cât cepele ascultam să văd ce mai urmează.
       Pe la 14 ani, într-o iarnă, supărat că-l văzusem pe popă dădea la porci colacii primiți de la enoriașele din sat, i-am furat sacul cu colaci. Nu mi-a părut rău niciodată și nici nu m-am speriat că aș putea fi prins și pedepsit pentru că atunci am considerat că popa-i un hapsân curvar care chiar asta merită. Astfel m-am răzbunat pentru toți colacii la care trudea mama ca să îi dea lui și pentru toți banii care ajungeau la el în buzunar în timp ce eu jinduiam după un căluț de turtă dulce.

Povestiră de Petre Chihaia, 
redactată de Doina Mustățea

Lasă un răspuns