Ştefănica în Sicilia

Pe Luminița Aldea am descoperit-o târziu, dar scrisul ei este unul deosebit, fascinant, care te face să nu lași cartea din mână până ce nu termini. 

Fragmentul de mai jos este unul la fel: incitant, intrigant, plin de trăire. Este un crâmpei din viața unei emigrante… Multe femei plecate spre mai bine se vor recunoaște sau vor suferi alături de Ștefănica. Citiți și vă veți convinge. 

 

 

 

 

 

 

 

Luminița Aldea _____________

 

Ştefănica in Sicilia

 

      …S-au dus vremurile când cuceream femei. Acum sunt o umbră a ceea ce am fost cândva. „Famiglia” m-a trimis în America prin anii 50. Eram tânăr, nebun şi de nădejde. Din faima şi gloria de altădată nu mai am nimic decât bani. „Famiglia” e o amintire. Ieri la piaţă un tânăr a lovit o femeie. Cineva din mulţime a spus: Dacă mai era mafia nu se întâmpla asta sau dacă se întâmpla tânărul plătea scump… Nu am copii. Femei nu mai pot cuceri. Şi atunci la ce sunt buni banii?!… Într-o zi mi-a venit ideea să cumpăr o femeie. Un prieten mi-a spus să caut o româncă. Tot el m-a pus în legătură cu românul ce mi-a adus-o. A găsit exact ce am cerut. Nu e prostituată. Un fost mafiot le cunoaşte indiferent ce naţie de pe pământ or fi. Se cunosc după mers, după privire, după zâmbet. Femeia ce a venit în casa mea, Stefania, nu are mersul acela, nici privirea, nici zâmbetul. E disperată, e mamă… Voi fi bun cu ea. Eu nu am fost niciodată rău cu femeile. Nu o condamn pentru că a acceptat. E o afacere. Eu am cerut. Ea dă. Eu plătesc. Amândoi suntem mulţumiţi… Ce bine că nu voi dormi singur deseară! E mică şi frumoasă! E oacheşă!…

      Vinul a trezit la viaţă trupul şi visele bătrânului; mai mult visele. A plecat spre bucătărie fredonând. Gătea şi „La donna e mobile” răsuna în întreaga casă cu perdele albastre-cenuşii-negre.

      Se însera când Ştefănica s-a trezit. Gura îi era uscată. Nu ştia unde e. Şi-a amintit şi i-a venit să plângă.

      …Copiii mei! Copiii mei! Am pus ţări şi anotimpuri între noi. Aţi mâncat, puii mamii? Aţi încuiat uşa? Cum am putut să-i las? Cum?… Nu puteam rămâne şi să-i văd flămânzi şi să nu am nicio speranţă pentru mâine. Dacă aş fi putut să mă rup în două la plecare… O jumătate să rămân… O jumătate să plec…

      Şi-a şters lacrimile  şi a sărit arsă din pat când a auzit bătăi în uşă.

      – Stefania, ti sei svegliata? o întrebă bătrânul deschizând uşa, dar ea nu a înţeles ce întreabă el.

     – Nu înţeleg!

      Bătrânul şi-a culcat capul pe mâinile lipite după ce le-a dus la umăr. Apoi a deschis ochii mari şi a arătat cu mâna spre ea. Prin semne îi spunea că a dormit şi că s-a trezit. Ea a înţeles.

     – Da, a răspuns.

     – Si, a repetat bătrânul şi ea a reţinut că în italiană „si” înseamnă da.

     El a spus ceva în italiană şi ea nu a înţeles nimic. Bătrânul a arătat prin gesturi că duce mâncare la gură apoi mestecă zgomotos. Ea a început să râdă. Bătrânul era atât de nostim; un bunicuţ cald şi dulce. A râs şi el de râsul ei, dar nu i-a spus că râde frumos că nu ar fi înţeles. Am să-i spun când va şti mai bine limba. Acum trebuie să mă limitez la comunicare strict necesară.

      – Mâncare? întrebă femeia.

      – Si. Mangiare.

      Au plecat împreună spre scări. Bătrânul a încercat să-i cuprindă umerii, dar ea s-a tras uşor din calea lui. Nu s-a gândit la nimic rău sau murdar, dar niciodată nu a fost prea darnică  cu atingerile, iar acum, după atâta stres şi dor de copii era de-a dreptul sălbatică. Nu avea nevoie de mângâiere de la nimeni, nici măcar de la acest bunicuţ inofensiv şi dulce.

      – Vreau la baie, a spus în capul scărilor.

      Bătrânul era nelămurit de gestul ei repezit de respingere şi mergea în faţa ei îngândurat. Ceva era în neregulă. S-a întors spre ea.

      – Non capisco!

      Singura soluţie erau gesturile. Ştefănica a arătat cum ia apă în pumn şi dă pe faţă. A repetat gestul de câteva ori. Faţa bătrânului s-a luminat de înţeles şi i-a arătat uşa de lângă scări apoi a coborât. Nu se îndoia că femeia îl va urma după ce va ieşi din baie. Înţelesese că urmează să mănânce. A aşezat vasul cu lasagna pe mijlocul mesei. Pahare, farfurii, şerveţele, furculiţe pentru două pesoane. Era atât de fericit! În casa lui de mult timp nu mai intrase o femeie! Când ea a venit el punea vinul în pahare. Nu avea rost să o întrebe dacă vrea căci ea nu înţelegea ce spune el şi nici el ce spune ea şi se chinuiau degeaba. I-a spus şezi în italiană, dar i-a arătat şi scaunul cu mâna.

      – Mulţumesc.

      – Grazie? întrebă bătrânul intuind ce spusese ea.

      – Si, grazie, confirmă ea folosind primele două cuvinte învăţate în italiană.

      – Sei bella e dolce!

      – Nu înţeleg.

      – Non capisci!! exclamă cu furie bătrânul şi Ştefănica înregistră alt cuvânt în limba italiană.

      – Mangiare. Lasagna… arătă bătrânul spre mâncare.

      – Grazie, signore.

     – No signore! Io – Carlo! Te – Stefania! Capisci?

     – Capisci, a răspuns ea moale apoi a adăugat. E dificil pentru mine să spun unui bătrân pe nume. În ţara mea nu se cade.

     – Non e` dificile. E` normale. Capisci?

     – Si, signore.

      Bătrânul a început a râde zgomotos. Era atât de nostimă. Se pare că nu va renunţa la „signore” prea uşor. Când s-a săturat de râs i-a arătat paharul şi mâncarea.

      – Mangia!

      Ea a mâncat tăcută. De vin nu s-a atins. A descoperit că lasagna era ceva cu vinete, brânză şi carne. Avea o uşoară aromă de busuioc, dar nu era sigură.

      – Grazie! a spus la sfârşitul mesei.

      – Con piacere, i-a răspuns bătrânul şi i-a arătat paharul cu vin.

       Ea l-a luat şi l-a ciocnit cu al lui. Bine că nu era plin, gândea în timp ce îl sorbea cu înghiţituri foarte mici.

      Bătrânul îşi bea vinul lui la fel de încet. Între o înghiţitură şi alta o cerceta de parcă ar fi privit un tablou.

       …Am vrut o femeie. Orice femeie numai să nu stau singur în casă. Pentru că nu mai pot cuceri am cumpărat-o. Am făcut o afacere. Dar nici în visele mele cele mai frumoase nu am visat că o femeie cumpărată poate să îţi fie dragă. S-ar putea ca bătrâneţea mea să fie frumoasă. Eu voi avea grijă de copiii ei. Nu le va lipsi nimic…

      Afară încă era puţină lumină. Întunericul se cernea ca o ploaie ceţoasă pe pământ, dar lumina zilei încă nu se grăbea să plece şi din această luptă de întuneric şi lumină se năştea în zare un apus feeric. Pe ferestrele deschise intra o undă de miros suav de citrice înflorite. Probabil că aşa miroase raiul: a portocal şi lămâi în floare. Zidurile albe săpate în carnea muntelui de calcar dădeau casei un aer arhaic, un aer de poveste de demult. S-au auzit nişte stropi de ploaie lovind fereastra, vântul a înfiorat perdelele şi a adus o puternică adiere de iarbă arsă şi de citrice, dar şi de rozmarin şi busuioc. Acolo aceste plante aromatice umpleau grădinile şi erau folosite la fiecare mâncare.

      …Atât de frumos, atât de suav totul… dar şi atât de departe şi de străin… gândi femeia şi oftă. Ochii i s-au împăienjenit de lacrimi. Copiii mei! Copiii mei!

      A tresărit şi s-a smuls când a simţit o mână pe umăr. Nici nu a realizat când a venit bătrânul în spatele scaunului ei atât era de prinsă de durere şi de dor de copii. A regretat că şi smuls umărul atât de sălbatic când a văzut ochii bătrânului.

     Erau calzi, erau buni, păreau că înţeleg cât suferă. El îi vorbea ceva pe limba lui atât de muzicală şi ea a înţeles din tot ce spunea doar câteva cuvinte: casă, copii, România… Că el mai spunea că citeşte teamă în ochii ei şi că nu trebuie să-i fie, nu a înţeles. Că îi spunea că înţelege că se simte rău că e departe de casă şi de copii, tot nu a înţeles.

      – Andiamo a dormire! Sei stanca!  exclamă bătrânul.

      – Non capisco!

       Bătrânul şi-a culcat capul pe mâini şi a închis ochii.

      – Dormire. Noi ci riposiamo, explica.

      – Si. Si. Dormire. Capisco.

       El a vrut să o ia de mână în drum spre scări, dar ea i-a ignorat gestul sau nu l-a observat. A plecat să-şi ia geamantanul rămas lângă uşa de la intrare. Cu el în mână l-a ajuns pe bătrânul ce urca greu scările. A urcat tăcută în urma lui şi s-a dus direct în baie. Trebuia să facă duş şi să se schimbe de hainele ce miroseau a transpiraţie şi erau murdare. Le avea pe ea de trei zile şi două nopţi. S-a spălat mult, mult şi sub duş a plâns.

       Îi era frică, se simţea străină şi la capătul lumii, iar dorul de copii era ca o tăietură de cuţit adâncă, sângerândă şi cu durere vie. Repeta pentru a mia oară de când a plecat de acasă: Cum am putut să-i las?! Ce mamă sunt eu? şi lăsa să-i spele lacrimile apa ce curgea peste ea. Şi-a îmbrăcat pijamaua apoi şi a făcut semnul crucii. În loc de rugăciune – parcă secase şi rugăciunile ştiute din ea – şi-a spus: Curaj! Bătrânul e bun ca un bunicuţ! Trebuie să văd dacă are nevoie de ceva înainte de culcare. Ne înţelegem greu că nu ştiu limba. După ce o voi învăţa va fi mai uşor. Noroc că el e bun şi răbdător!

      A tresărit când l-a văzut în hol. Era lângă uşa celuilalt dormitor, nu a celui în care dormise ea. Părea că o aşteaptă.

      – Scuze. Ce trebuie să fac?

      Bătrânul o privea. Pe faţa lui se citea că nu înţelege şi neînţelesul lui nu se referea doar la cuvintele ei pe care nu le ştia ci la întregul ei comportament. Femeia asta părea a nu înţelege de ce se află aici. Ea repetă întrebarea foarte rar.

      – Ce trebuie să fac?

       Însoţi întrebarea de gesturi. Se arăta pe ea apoi pe el. Acesta a râs. Înţelesese.

      – Non devi fare niente. Adesso dormi,  i-a răspuns, a luat-o de mână şi a tras-o spre dormitor. Nu o forţa; îi arăta unde trebuie să meargă. Ea l-a urmat neînţelegând nimic. Probabil că îi va arăta acolo ce are de făcut, gândi.

       Bătrânul s-a pus pe marginea patului. Ea a rămas în picioare. El a început să-şi scoată cămaşa.

       Probabil trebuie să-l ajut să se dezbrace, gândi dar nu avu curaj să întindă mâna spre el. Vedea că se descurcă şi singur chiar dacă mâinile îi tremurau.

       – Să vă ajut, signore?

       – Non signore! Io Carlo! Capisci? o repezi bătrânul furios. Înţelesese cuvântul „ajut”. Continuă mai blând, dar cu aerul că se simţise jignit de propunerea ei: Non aiutarmi! Posso anch`io! 

       Dincolo de cuvinte, Ştefănica simţea ceva ambigu. Era ca şi cum bătrânul nu se simţea bătrân. Voia să pară puternic şi tânăr. Undeva, departe, afară a cântat straniu o cucuvea şi pielea femeii s-a înfiorat. În ţara mea se spune că e semn rău să cânte cucuveaua; prevesteşte moarte sau boală. Îi era frică şi nu ştia de ce. Pereţii casei nu i se mai păreau arhaici şi calzi, ci un mormânt. Făcea paşi spre uşă, dar mergea cu spatele neluându-şi ochii de la bătrân. Vorbea calm şi rar aşa cum vorbesc copiii la grădiniţă, deşi ştia că el nu înţelege ce spune.

     – Plec în camera mea. Eu vreau dormire – folosi ea termenul lui pentru a dormi. Noapte bună, signore.

       Era în prag. Închidea uşa. Cucuveaua nu se mai oprea din cântat sinistru. A auzit-o fâlfâindu-şi aripile prin dreptul ferestrei şi a privit speriată acolo. Când privirea i-a venit înapoi bătrânul era lângă ea. Avea bustul gol. Îşi lăsase cămaşa pe pat. Pielea îi atârna pe gât, pe coaste şi pe braţe. Parcă era pielea unui elefant. O ducea de mână înapoi spre pat şi ea îl urma nemaiînţelegând nimic. El îi zâmbea cald. I-a arătat cu mâna să se aşeze pe pat şi a tras-o şi pe ea când s-a aşezat el.

       – Tu devi dormire qui, con me. Non devi aver paura, i-a spus blând şi a arătat cu mâna spre ea apoi spre pat. După aceea s-a întins să o sărute.

        Ea a înţeles! În sfârşit a înţeles. Ţipa, dar o făcea inconştient. L-a împins cu putere cu mâinile apoi a sărit în picioare. Îşi oprea ţipetele doar ca să spună: Niciodată! Niciodată!

       Bătrânul s-a apropiat de ea să o liniştească. Nici el nu înţelegea ce se întâmplă. Mergând spre ea şoptea:Hai accetatto… Sei pazza?!…

       Urletele ei l-au făcut să se oprească. O auzea toată strada.

       – Tranquilla! Tranquilla! Non gridare! Non urlare! îi şoptea fără a mai face niciun pas spre ea.

        Ea s-a oprit din ţipat. Respira adânc şi privea speriată, ca un animal hăituit, în jur. Era în stare de şoc. Încă nu-i venea a crede că i se întâmplă aşa ceva. Totul era un coşmar. Trebuie să fug! gândi. Dar unde să fug!? se întrebă şi simţea cum totul se năruie în ea şi în jurul ei. Nici măcar nu a reţinut numele localităţii unde se află. Era în altă ţară, nu ştia limba, nu cunoştea pe nimeni, nici măcar strada unde era casa.

       Bătrânul a mai făcut un pas spre ea. Voia doar să o liniştească, să îi spună că îi pare rău şi că totul e o mare neînţelegere. Îi era ruşine. Niciodată în viaţa lui nu a abuzat de o femeie. Crezuse ca ea ştie, că a fost de accord. Amandoi au fost înşelaţi.

       Ea căuta cu privirea în jur orice putea fi transformat în armă. S-a repezit şi a luat de pe noptiera de lângă uşă o sticlă, a spart-o de perete şi a împroşcat totul în jur cu un lichid galben vâscos, probabil ulei de măsline, şi a îndreptat partea rămasă în mână spre bătrân. Se mişca cu o viteză ameţitoare. Nu mai ţipa. Nu avea rost. În ochi avea luciri metalice, nebune  de ură şi durere. Îşi simţea carnea trupului la fel de tare ca oţelul. Vorbea şi nu îşi recunoştea vocea.

      – Încă un pas şi îţi tai gâtul!!! Jur!!! Stai pe loc!!!

       Bătrânul a înţepenit. O privea cu ochii măriţi de groază. Amândoi erau victime, amândoi erau înşelaţi amândoi se temeau şi nu puteau explica unul altuia ce se întâmplă.

      …Sunt Carlo Casini. Pe vremea când eram „un capo di tutti i capi” cine îi făcea asta lui Carlo Casini murea. Românul şi-a bătut joc de mine…

       Gândurile au zburat ca nişte păsări şi s-a întors la femeia din faţa lui ce îl privea cu ochi de tigroaică turbată. Mergea cu spatele spre pat şi îi vorbea cu vocea lui calmă şi blândă.

      – Tranquilla! Tranquilla! Non ti faro` niente di male! Sono una persona brava. Non o violentato mai una donna. Capisci? 

       Ea îl privea cu aceeaşi ochi metalici. Mâna îi era întinsă ca un arc. Nu tremura deloc. Părea o statuie.

      – Sei una donna meravigliosa! 

       Ea înţelegea mai mult intuind câte un cuvânt din ceea ce spunea el, dar nu credea nimic.  Ştia doar că trebuie să se apere.

       – Lascia la botiglia! Sono una persona brava! Non ti faro` niente!. El a arătat vorbind cu mâna spre sticlă şi ea a înţeles ce vrea.

       – Nu! a ţipat tare.

       – Non possiamo restare tutta la notte cosi. Devi capire! Tu vai a dormire di la, e io dormo qui! Chiaro!  Bătrânul îşi însoţea vorbele de gesturi prin care o arăta pe ea şi camera în care se odihnise apoi pe el şi patul din acea cameră.

       Ea nu înţelegea nimic. Şi unul şi altul erau într-o situaţie imposibilă. Au urmat momente lungi de tăceri în care şi unul şi altul s-au privit nemişcaţi.

       – Devo telefonare! Telefono! Capisci? 

       – Nu! ţipă ea crezând că va suna la poliţie. Brusc începu să tremure realizând în ce situaţie fără ieşire era.

…Fără acte, fără permis de muncă… Venise să muncească la negru în Italia. Dacă bătrânul depunea plângere că l-a atacat – putea spune orice despre ea, că a vrut să-l fure şi să-l omoare – înfunda puşcăria pentru foarte mulţi ani şi nu îşi mai vedea copiii.

       – Chiamo Giovanni! L`autista… explică bătrânul şi ea îşi aminti ca bătrânul îi spunea şoferului Giovanni şi a înţeles pe cine voia să sune.

       Ea tremura. Înţelegea că nu prea are de ales. A ieşit din dormitor şi a mers jos. Avea încă sticla în mână şi era în stare de alertă, chiar dacă îşi simţea genunchii de gelatină. S-a aşezat cu spatele lipit de uşa de la intrare şi îl privea pe bătrân cum formează numărul de la telefonul fix din hol.

      Nu înţelegea ce spune, dar îl auzea ţipând şi îi simţea în voce furia. Pomenea des cuvintele „soldi”, „donna” şi „Stefania”. I s-a părut că înţelege că spune şi „tu nu eşti om”, dar nu era sigură.

       Când bătrânul s-a săturat de ţipat i-a întins ei telefonul.

       – Parla!

       A luat receptorul într-o mână şi cu cealaltă încă ţinea sticla, dar tremura atât de tare încât credeai că dintr-o clipă în alta se va dezintegra, se va rupe în bucăţele şi se va împrăştia pe covor ca o jucărie stricată.

          A încercat să vorbească, dar din gât i-a ieşit un horcăit neomenesc.

         Bărbatul de la celălalt capăt al firului telefonului urla:

-Ce ai făcut, proasta dracului? Ce, eşti fată mare? Ce crezi că îţi face? Are aproape optzeci de ani. Te mozoleşte şi el şi dacă stai îţi dă bani cât nu poţi cheltui tu în toată viaţa! Ai spus că faci totul pentru bani! Eu nu vin după tine! Mi-ai plătit să te duc şi să-ţi găsesc loc de muncă! Ţi-am găsit! Dacă vrei să vin te mai costă douăsute de euro!

-Am spus că muncesc pentru bani! Nu a fost vorba de asta. Nu mi-ai spus nimic, reuşi să spună şi ea cu greu.

-Toate o fac! Dă curu la bătaie! Aşa se câştigă banii.

Ea plângea în hohote. Îşi privea mâinile schilodite de muncă şi îi erau dragi. Ştia un singur mod de a câştiga banii, prin muncă. Altceva nu putea accepta decât odată cu moartea.

Bătrânul i-a smuls telefonul din mână. Auzise cum şoferul ţipase la Ştefănica chiar dacă nu a înţeles ce a spus. Acum el era cel care urla la telefon. Femeii i s-a părut că înjură. Spusese ceva: Porco Dio!! Intuia că ameninţă după tonul vocii şi după felul în care gesticula cu mâna. După ce a vorbit ceva mai calm,  a întins iar telefonul spre Ştefănica.

-A spus Carlo să-ţi spun să fii liniştită. Nu îţi face niciun rău. Nu a violat niciodată o femeie. Vin după tine mâine şi după ce te iau te arunc în mare! Te fărm! Îţi rup ciolanele!

Ea a închis telefonul. A privit spre bătrân cu recunoştinţă.

 

CE DULCI SUNT FRUCTELE  AMARE – scurta prezentare a cărții din care face parte acest fragment 

 

Romanul este o alegorie. Fiecare personaj din carte reprezinta altceva decat e în realitate.

Geremiah Kermani – patron italian venit cu afaceri in Romania – reprezinta occidentul cu asa zisele lui valori. Este clar cel mai fascinant, diabolic, misterios, crud personaj. Este in fiinta lui o imbinare stranie de bine si rau, cu accente de intruchipare a diavolului. Vrajeste, subjuga, atrage si, in final, distruge.

Daria – fragila, singura, frumoasa, impacata cu soarta dupa o casnicie esuata cu un scriitor cunoscut, profesoara de moda veche, care isi face datoria cu credinta, cu pasiune, si care iubeste copiii – reprezinta Romania.

Prin aceste doua persoanje am facut ca lumile, occidentul si Europa de Est ( Romania, crestinii ortodocsi), sa se ciocneasca. Impactul este ravasitor. Daria, rapusa de iubire, dar si de nebunia lumii lui, unde orice aberatie e normala, pare dezintegrata. Se loveste prin iubirea lor sufletul cu nesufletul, credinta cu necredinta, dorul cu pustiul. Castiga, cel putin la inceput, nesufletul. Daria e in genunchi, innebunita, rupta in doua intre iubire si a-si apara sufletul, caci stie ca acesta este in pericol de a nu mai fi, intr-o asemenea iubire. Coboara in mlastina deznadejdii, e in pragul nebuniei, cauta sa se agate de ceva care sa o salveze. In final, cu ajutorul Stefanicai, mama unor elevi de-ai ei ce lucreaza in Italia de mai multi ani, reuseste sa isi revina ca o pasare Phoenix.

Cine e Stefanica?! E tot o intruchipare a unei parti din Romania, din sufletul romanesc. Ea personifica in carte toti romanii plecati prin straini si sacrificati de soarta sa le fie dor, sa isi lase copiii singuri, sa rataceasca prin lume cu acasa in suflet. Ea indura in Italia greutati de neimaginat, este vanduta, umilita, jignita, si in final cand simte ca nu mai poate, are o traire mistica, de identificare cu neamul ei, caruia ii apartine, in fata columnei lui Traian. Monologul  si trairea ei din acel moment reprezinta un punct culminat al cartii.

Mai sunt in carte si fapturi de vant, asa am numit eu femeile, ce se vand pentru cativa banuti. Sunt multe in carte. In realitate ele reprezinta oamenii politici ce au condus de la revolutie incoace sau toti oportunistii ce nu au mama, nu au tata, nu au Dumnezeu, ci vor doar bani.

 

foto coperta: cancelloedarnonenews.it

 

Lasă un răspuns