Sunt eu, Giorgio, fostul Gheorghe

A venit vara și românii se întorc pe la casele lor, adică la cele de la care au plecat acum câteva luni, acum un an sau mai mulți.

Într-un sat din Vrancea, pe malul Siretului,  Giorgio Chitonoagă, plecat de mai mulți în Italia, parchează cu scârțâituri pe marginea șanțului, în fața casei.

– Amore, era cât p-aci să nu mai cunosc casa, porca buttana! îi spune omul prefăcut-supărat consoartei care coboară din dreapta mai-mai să alunece în șanțul cu bălării.

Pantaloni scurți, maiou mulat pe burtă, borsetul, riguros aplicat sub curea, doldora de euro, Giorgio descarcă tacticos portbagajul-sicriu de pe mașina obosită de drumuri, privind cu coada ochiului stânga-dreapta să vadă ce vecini s-au lipit de garduri să-i admire sosirea. Un câine latră de zor în curte gata să rupă lanțul.

Între timp, gârbovit de ani, un bătrân iese din casă coborând încet treptele și îndreptându-se spre noii sosiți. Ostoiește  javra care nu mai înceta cu lătratul, dar doar pentru puțin timp.

Într-un final, cei trei, Giorgio, „amore”  și bătrînul tată, intră în curte fericiți că sunt cu toții acasă.

Șarla își reîncepe și mai aprig lătratul, odată cu apropierea de el  al noului oaspete și tentativa acestuia de a-l atinge.

– Aooo, Azoricăăă! Ce-ai, mă, nu mă mai cunoști? Sunt eu, Giorgio, fostul Gheorghe!

Cristi Merchea