Tatiana

        Odată ce am dat peste campania începută de ziarul vostru împotriva violenței în familie, m-am gândit că ar fi de datoria mea să îmi aduc povestea sub ochii cititoilor, felul în care eu am trăit sub teroarea paternă. Atunci când un adult suportă bătăile în casă, de cele mai multe ori o face conștient și ca o „alegere” personală.

 

         Întotdeauna am avut impresia că mama a fost bătută și în timp ce mă avea în pântec. Primele mele amintiri cu ea sunt cum seară de seară îmi repeta aceeași frază: „să fii cuminte când vine tac-tu, să nu te pună naiba să spui sau să faci prostii…” Nu spuneam și nici nu făceam prostii pentru că tata la sosirea acasă era un fel de ”Bau-Bau” pentru mine. Încercam mereu să stau la distanță de el; duhnea a alcool și a tutun ieftin de îmi venea să vomit ori de cate ori intra în casă. Nu venea niciodată direct acasă de la muncă, se oprea mereu la bufetul din sat și până nu se-mbăta, nu pleca de la masă.

         „ – Pune-mi, fă, să manânc!” îi spunea mamei, iar în timp ce ea punea farfuriile pe masă el adormea în pat, încălțat și plin de praf. Muncea ca tractorist la CAP. Când se trezea mâncarea era deja rece și atunci începea circul. Mai întai o înjura apoi trecea la lovituri spunând că el muncește ca să manânce mâncare caldă, nu rece, cum i-o punea ea pe masă. Farfuriile zburau în toate direcțiile, uneori, dacă era iarnă și eram în camera unde erau și ei – pentru că acolo era cald -, ajungea și la mine mâncarea din farfurii care împroșca pereții, paturile (erau două) și orice se găsea prin preajmă.

         Într-o seară i-a spart mamei capul cu ceaunul în care punea resturile de mâncare pentru porci.

         Cam așa a trecut copilaria mea. Mama era mereu vânătă și umflată pe tot corpul, era mereu speriată și disperată că va face ceva greșit care să nu-i convină și care să-i aducă o nouă bătaie.  Am auzit-o des spunând tuturor că nu se cade să se despartă și că nu-i bine ca eu să cresc fără tată. Pe mine, însă, nu m-a întrebat niciodată ce îmi doresc, dacă vreau să am un tată alcoolic care mă teroriza în fiecare seară.

         Pe la 12-13 ani am început să sar în apărarea mamei. Până atunci nu m-a bătut decât foarte rar, dar de atunci a început să mă urască (așa vedeam și simțeam eu) iar ori de câte ori o lovea pe mama, mă lovea și pe mine spunându-mi de fiecare dată: „dumnezeii mă-ti de copchil, eu te-am făcut, eu te omor!…”.  

       Într-o seară a aruncat după mine, în timp ce fugeam afară să mă feresc de loviturile lui, cu un lighean mare de metal în care mama spăla rufele. Norocul meu a fost că nu m-a nimerit. Începuse să mă lovească chiar și când nu mă băgam între ei ca s-o salvez de câteva lovituri. De multe ori mi-a trecut prin cap să fug de acasă dar nu am avut curaj pentru că nu știam încotro s-o iau dar și pentru că, în urma mea, tata ar fi omorât-o cu bătaia pe mama. Îmi era milă de ea și cu fiecare lovitură primită de la el îmi venea s-o iubesc, parcă, și mai mult. Mi se părea că astfel o recompensam cumva pentru toate bătăile pe care le suporta.   Pe la 18 ani am cunoscut un băiat și nu am stat prea mult pe gânduri când mi-a propus să mă căsătoresc cu el. Așa am crezut că voi scăpa de tata și de tot ceea ce ne făcea Pe soțul meu nu l-am iubit de la început, am învățat să îl iubesc odată cu trecerea timpului când am văzut că este altfel de om decât tata. Chiar și după ce m-am măritat eu, mama tot nu s-a despărțit de el. Se obișnuise cu bătăile, făceau parte din cotidian.

         Acum 12 ani a murit din cauza lor. Loviturile primite de-a lungul vieții au transformat-o într-un om grav bolnav. Din cauza bătăilor, a chinurilori și a terorii avea în ea toate organele bolnave: inima, ficatul, fierea, vezica, rinichii. Absolut tot. Abia când era în sicriu, într-una din nopțile de priveghi, am plâns noaptea întreagă la căpătâiul ei și i-am „reproșat” că nu pentru mine a rămas cu tata, ci pentru ea. Nu a fost în stare să se despartă de el, nu a avut curajul să înfrunte viața de una singură.

         După moartea ei l-am vizitat foarte rar. A mai trait 5 ani și s-a dus și el. Înainte de a muri mi-a reproșat că am iubit-o doar pe mama și că pe el l-am urât. Așa era. L-am urât toată viața mea, l-am urât chiar și dincolo de mormânt pentru că aici, pe pamânt, el a fost iadul meu și-al mamei.

         Dragi femei, când sunteți victime ale bătăilor soților, nu obligați copiii să le suporte alături de voi! Copiii care trăiesc dramele acestor violențe rămân cu sechele pentru tot restul vieții . De dragul lor denunțați-vă agresorul, oferiți-le o viață liniștită și fiți un exemplu pozitiv pentru ei. Acum sunt intrată bine în vârsta a doua, am copii mari dar încă mai am coșmaruri cu ceea ce am trăit în copilarie.

Repovestită de Doina Mustățea

Lasă un răspuns