Toată lumea știe că sunt româncă, nu mă ascund pentru că e o mândrie pentru mine

O româncă plecată din orașul de pe malul Trotușului, Adjud, face o sinteză a vieții sale de emigrant în Franța

 

1618024_649787058421973_1660344525_o
Délia Buculei (foto Facebook)

 

Acum 13 ani ajungeam în Franța. Așa a fost sa fie, din dragoste. Am găsit o lume total nouă. În primele șase luni ploua într-una și plângeam și eu într-una. Totul era ALTFEL: mâncarea, magazinele, obiceiurile, oamenii… A fost un șoc cultural și emoțional teribil. Dar mai greu decât tot a fost singuratatea. La început nu lucram iar soțul meu pleca dimineața la 5 și revenea seara la 19. Nu aveam pe atunci nici telefon, nici internet să vorbesc cu ai mei. Nici prieteni … Nici măcar un câine sau o pisică.

 

       românul: o specie ciudată, înapoiată, care cerșește la ușa brutăriei sau fură capacele de canalizare

Azi, privesc toate aceste lucruri cu zâmbetul pe buze: am internet, telefon, serviciu, prieteni și cățel. Toată lumea știe că sunt româncă, nu mă ascund pentru că e o mândrie pentru mine. Lucrez într-un spital și oamenii mă apreciază. În primul rând pacienții care, când le spun că sunt româncă, le citesc pe fața lor o umbră de mare mirare. Normal: pentru majoritatea francezilor român = rom hoț, cerșetor. Pentru ei, românul e o specie ciudată, înapoiată, care cerșește la ușa brutăriei sau fură capacele de canalizare.

infirmiera adjud
Alături de colegele din spital

Am un serviciu ingrat: sunt agent de primire, adică instalez bolnavii când sosesc în unitate, le pregătesc platourile de mâncare, fac curat în camere. Nici un francez adevarat nu vrea să facă munca asta, de jos: bani puțini și oboseală multă. Mie însă îmi place. N-am prieteni pur francezi, pentru ca sunt simpatici dar ipocriți. În schimb, am prietene portugheze, arabe, poloneze, congoleze.

Mă întorc în România în fiecare an și, de fiecare dată, simt și mai mult prăpastia ce se cască între mine și orașul copilariei mele. Din tineret nu cunosc pe nimeni. Când mă întâlnesc cu cineva de vârsta mea, îmi zic în minte  ,,ce-a îmbătrânit!”,  fără să-mi dau seama că eu însămi am început să am par alb și riduri în jurul ochilor. Case dispar, case apar, orașul se schimbă, țara se schimbă… eu devin o straină.

Délia Buculei