ULTIMA DORINȚĂ

Un „testament” patern-literar extraordianar al poetului vrâncean Daniel Albert Bertoni.

 daniel_bertoni_albert

Daniel  Albert Bertoni   ___________
ULTIMA DORINȚĂ
Feciorul meu, când timpul va decide
Că roadele din viață mi-am cules
Iar chipul meu, cu-nfățişări livide,
Îți va grăi că nu am de ales,
Să fii bărbat, și să-nțelegi că soarta
Aleargă pe-ale vieții bulevarde!
E rândul meu să îmi închidă poarta,
Pe-un catafalc de lemn tu mă vei arde!
Nu-mi trebuie mormânt cu cruci la capu-mi,
Credința este toată o minciună.
O știu mai mulți, chiar și acei ce datu-mi
Religia, dar nu voiesc s-o spună.
Cenușa rezultată după foc
Să-mparți în două urne, ce-s surori,
Să nu îmi zacă toată la un loc,
Copile, mi-o vei duce-n două zări!
Ia una dintre ele, la-ntâmplare,
Și mergi în răsărit, pe malul mării,
Cenuşa-mi să o verşi acolo,-n mare,
Căci valul ei nu mă va da uitării.
A doua urnă să o duci, copile,
Pe vârful unui munte, și, în vânt,
În asfințitul unei simple zile,
Să lași cenușa mea să-și ia avânt.
Feciorul meu, te rog eu, nu mai plange
Când tatăl ți-a trecut în neființă!
Vei duce mai departe al meu sânge.
Aceasta -mi este ultima dorință.
03 august 2016, undeva, în România